Partea a II-a

20 decemvrie.

Iubite li… r doi ani nu ţi-am mai scris… ai tot dreptul sau să-mi Îi îi îi iu şti, sau să mă crezi de mort. Mort însă nu sunt, îi! i I ilar ‘. Ihimbat, schimbat întru toate: nu mai sunt im i umbra lui Manoil, căci umbra unui om mai lesne ar puli a i u-mme, iar eu…

M am aruncat în braţele tuturor dezmierdărilor… cei uni Inimoşi (.11 ulbioni au avut onoarea să primble per Miana mi a pe irlo nuii frumoase strade ale cetăţilor italiene; vinul cel mai timp, bucatele cele mai rari au împodobit masa mea şi au îmbuibat stomacul meu, cele mai graţioase copile ale lui Pafos au încununat fruntea n a de flori şi de sărutări. Apoi dacă trebuie să-ţi spun şi aceasta, am stricat mai multe măritişe nepotrivite, ceea ce nu este un mic serviciu pentru umanitate.

Marchize, contese, prinţese, mai mult sau mai puţin de contrabandă, mi-au rămas foarte recunoscătoare; şi astăzi port cu mine o ladă de bileti dulci şi de păr de toate colorurile, negru de la o marchiză andaluză din Spania; castaniu de la o primadonă germană; bălai de la o prinţesă poloneză; roşu de la o tânără miladi; şi, dacă nu mă înşăl, am o buclă sivă, de la o prinţesă de sânge… vezi dar că am proviziune destul de îndestulătoare; dacă te vei însura şi dacă vei lua o femeie care nu va avea o cosiţă destul de bogată, poţi să te adresezi la mine, îţi voi da cât îi va trebui.

Pare că te văd clătind din cap.

Pentru numele lui D-zeu! nu voi să mai aud morală. Păstrează înţeleptele-ţi sentinţe pentru copiii tăi, sau tipăreşte-le în Vestitorul românesc şi în Zimbrul de la Iaşi, ca să le cetească prin mahalale în lungile seri de iarnă! Pentru mine, două drumuri îmi rămân încă: să câştig în cărţi, sau să-mi dau un pistol în cap.

Haide! nu mă plânge! şi mai ales încetează de a osândi slăbiciunele omeneşti, căci, vezi tu, iubite amice, dacă omul nu ar fi supus acestor slăbiciuni, ar fi o monstruozitate. Intre om şi între viciu nu este loc decât pentru un ipocrit. Trebuie să fi înţăles că nu sunt un filosof fără filosofie; plec de la un princip.

Trebuie a ucide timpul, pentru ca să nu ne ucidă el pe noi. Lumea cu fenomele sale s-au produs prin întâlnirea atomelor; iar voluptatea este principiul tuturor faptelor noastre. Aristip şi Epicur, care au pus aceste principe, erau mai cu minte decât tine şi decât mine, nit-ţi fie teamă! Căci în sfârşit, ce este viaţa omenească? Un vis, au zis poeţii. Ei, bine! dacă este un vis, fie un vis dulce, iar nu un vis rău! este scurtă, să o trecem voios, cu această condiţie o priimesc, altfel, adio… Astfel, când văd o mulţime de mizerabili, pentru care soarele a încetat de a mai străluci, că îşi acaţă mânile de marginele mormântului lor, nu pot decât să-i nesocotesc; nu te mira, tu însuţi ai zis-o: „Cei ce poartă lanţul, ş-a trăi mai vor, Merită să-l poarte spre ruşinea lor.”

22 decembrie.

Acuma mă apropii de hotarele ţărei mele. Încă trei zile, şi voi videa faţa tuturor persoanelor despre care ţi-am vorbit în cele dintâi scrisori: acel dl. N. Colescu, aşa de bun şi aşa de lesne de înşălat! … Smărăndiţa era preţioasă, care-ţi spuneam că este femeia ce am visat! … Zoe, logodnica mea de la posadă! … Elena şi Andrei, exemplul amorului băcănesc! … Mărioara… uf! nei’st nume îmi face o impresie curioasă… femeia asta ti călcat în picioare viaţa şi tinereţa mea… şi m-a aruncai în prăpastia tuturor viciurilor!

Îmi voi răzbuna, o, femeie fără inimă! căci acum nu Ir mai iubesc.

Zoe trebuie să se fi făcut frumoasă. Ştiu că are să m* mi pere biata copilă când mi-a cere crucea ce mi-a dat i n o să aibă de unde o lua! Căci în sfârşit are să mi-o „corii, pentru că m-am făcut nedemn de dânsa… dar

1*1 vei întreba ce am făcut crucea? ei, bine, cea mai iimna „i mână din staturile papei mi-a luat-o, jucându-se lim mul meu! În deşert am voit să mă împotrivesc:

— Ului a tx liţia plângea cu ochii cei mai dulci şi cei mai li uimişi ce au văzut vreodată; şi tu ştii, mai lesne poate im a înfnmla armia papei, decât doi ochi de contesă luci aţi iu plin… ianuarie.

M am „Ins În casa domnului A… unde auzeam că se jmnaia i. Iiţilc Iu a. Cininc casa nu are nevoie cineva a fi 111 c111.” i, poale mira cineva ca într-o cafenea, fără a se aiiresa mai ar cali a gn/. Dfi.

‘iI mi a săltat inima intrând în casa aceasta de bu (iii ic, trebuie sa ştii că mult m-am căit de timpul ce am pic ilul prin străinătate; acolo, dacă intri într-o casă de joc, eşti tot cu frica-n spate; poliţia, îndată ce ar simţi, îndată mi-ţi confiscă banii şi arestează giucătorii. Aice, clin contra; libertate absolută! Ş-apoi încă ne mai plângem de regimenul guvernului!

Închipuieşte-ţi o sală mare şi alte patru odăi lăturale, pline de mese de cărţi, şi la toate mesele jucători de toate colorile, de toate vârstele şi de toate jocurile. Aici se joacă Preference illustree, care se mai zice şi rusesc… dincolo preferanţ simplu… mai colo vist… apoi vist-preferanţ. „mai dincolo pichet, mai dincolo otuz-bir… albţvelve… ecarte! … sfichiu… panţarola… ghiordum… stos… şi altele multe, de care, deşi învăţasem multe pe unde am umblat, dar, drept să-ţi spun, nu le ştiam pe toate.

Ce coup-d’oeil7 frumos! pe fiecare masă câte două luminări; împregiur jucători şi spectatori, bărbaţi, copii şi femei… Ce? crezi că copiii şi femeile nu joacă? te înşăli, frate; acel ce nu joacă cărţile nu ştie rostul vieţei… Nu ştie a trăi…

Nu cunoşteam pe nime, şi credeam că voi face tristă figură în societatea asta. Dar nu apucai încă a colinda toate mesele şi deodată mă văzui împresui’at de mai mulţi care mă îndemna să joc, ba sfichiu, ba preferanţ, ba una, ba alta.

Mă determinai a mă prinde la preferanţ, în care excelam mai bine decât în alte jocuri. Partizanii mei era o damă ca de 50 de ani şi doi băieţi, unul mai tânăr şi altul mai bătrân decât mine. Jucarăm două taloane; intrasem în al treilea. Eu aveam un curs de carte extraordinar şi câştigam mai două mii de fise, cai’e, socotite câte 20 parale, cum jucam, îmi da o perspectivă de eâştig frumoasă. Cucoana nu prea avea chef, căci nu avea favoare: la un joc ce a făcut, am pus-o platcă… ce să vezi? Se face loc cucoana… începe a striga, a mă insulta, a ţipa… încep a mă apăra… ea, atunce, se scoală, ia peria şi şterge tot de pe masă; şi se scoală, zicând că ea nu plăteşte, că nu mai joacă, că nu e drept, că nu ştiu ce. Neavând la cine apela, m-am sculat şi am voit să mă pun la stos. Bancherul nu mă priimi să pun mai jos de 10 galbeni pe carte, asta era condiţia lui. Voii să ies. Coborându-mă jos, văd toţi ciocoii, adică slugile, grămădiţi împregiurul unei luminări. Mă apropii: ce să văd? unul făcea stos şi toţi ceilalţi juca la stosul său, care nu era mai mult de vreo 10 iermelici… Hai să joc aice – am zis – nime nu mă cunoaşte.” Joc… Sparg bancul… el atuncea scoate ceasornicul… i-l iau… pune burnuzul în preţ de 5 galbini… i-l iau, şi mă duc…

A doua zi, aflându-mă pe pod, îmbrăcat cu burnuzul câştigat, mă văzui întâmpinat de un domn care s-a oprit cu trăsura în dreptul meu.

— Domnule, burnuzul este al meu.

— Eu l-am câştigat în cărţi.

— Domnule, vei binevoi a mă urma la poliţie.

Nu putui scăpa. Poliţia mă sili să dau burnuzul, şi cu să mă dispăgubesc de la cel ce mi l-a dat. Dar unde trebuia să-l găsesc? El, după ce a jucat burnuzul stăpâni-său, a fugit: am cam simţit ruşinea acestei avanture, dar am zis: „Astfel este soarta, nu e vina mea” 1.

ianuarie.

După întâmplarea cu burnuzul, m-am dus încă o dată la casa domnului A… Dar astă dată cu o sumă de 40 ducaţi ce m-am împrumutat.

Norocul nu mă favora. După ce am pierdut toţi banii, un jucător, care nici mă cunoştea, îmi propuse să mă împrumute. Eu îl privii cu mirare.

— Ce te uiţi, domnule? Adevăraţii jucăuşi sunt fiziognomişti; n-au nevoie de a se şti pentru a se cunoaşte. Ai pierdut? te împrumut: îmi vei întoarce banii când vei avea.

Îmi dete cincizeci galbeni.

— Să-ţi dau înscris? îl întrebai.

— Jucătorii au credet la jucători, îmi zise.

Luai banii. Jucai; pierdui.

18 ianuarie.

Ieri m-am dus la Petreni să văd pe bunii mei amici, domnul şi doamna N. Colescu.

Când eram aproape de casa boierească, mi-am zis: doamna N. Colescu este frumoasă şi spirituală; Zoe, singura rivală ce poate avea… voi face din mătuşică o.

Normă şi din nepoată o Adalgiţă! … Acesta va fi un mijloc sigur ca să scap de creditori şi încă mai mult mâna Zoei. Maritagiul e bun pentru bacali şi pentru dăscăli.

Cătră aceste, câţiva servi ce m-au fost cunoscut îmi ieşiră înainte. Eu întrebai de dl. N. Colescu.

Ei răspunseră că se află dus la vânătoare. Când întrebai de Smărăndiţa, nimeni nu îmi răspunse şi toţi mă invitară să urc, cu o manieră ce mă lăsă să presimţ o nenorocire.

În capul scărei întâlnii pe duduca.

Fiinţa astă voluminoasă se aruncă în braţele mele, râzând şi plângând deodată.

— Iată-te, în sfârşit, Manoile! … Ce bucurie pe Zoe când a afla c-ai venit! …

— Unde este Smărăndiţa?

— Smărăndiţa – răspunse ea, înecată de plâns – Smărăndiţa? … în pământ! …

Vestea asta nu-mi plăcu nicidecum, pentru că-mi văzui deodată toate planurile sfărmate.

— Dar Zoe? mai întrebai pe duduca.

— O să vie îndată… Zoe s-a făcut frumoasă ca ziua ţ cu toate necazurile şi supărările ce a avut de un timp încoace…

Duduca nu apucă să sfârşească şi Zoe intră.

— Am auzit c-ai venit ş-am alergat într-un suflet… Apoi, părându-i-se că a zis prea mult: Foarte frumos şi delicat din partea d-tale să vii să ne vezi… mătuşica ar fi fost fericită astăzi, dacă…

Nu putu să sfârşască vorba, căci ochii săi, învăluiţi în nişte gene lungi şi neguroase, i se înecară în lacrămi. Apoi, întâlnindu-mi mâna:

— Mă iartă, domnule, că te primesc cu Îacrămile în ochi… O să şezi câteva zile cu noi, nu-i aşa? ştiu că o să ţi se urască, dar…

— Să mi se urască? … Dar abia am ajuns în Bucureşti, şi cel întâi lucru ce am făcut a fost să iau cai de poştă şi să viu să vă văd… nu, dragă Zoe, nu gândeşti ceea ce zici. Nu-i aşa?

— Nu – zise ea – era o glumă… să facem pace… îmi iau vorba înapoi… cu condiţie să stai măcar trei zile aici.

— Trei ani, dacă voieşti.

— Mulţămesc. Cum nu sunt eu sora d-tale! zise ea gânditoare.

În adevăr, iubite B… copila asta s-a făcut atât de frumoasă, încât ucide orice altă frumuseţă. Ce păcat că nu va să ia locul Letiţiei L. Cu Zoe, aş trăi chiar zece zile fără să mi se urască! …

Cătră acestea, domnul N. Colescu se întoarse de la vânătoare. Zoe ieşi înainte să-i vestească ajungerea mea.

Acesta mă priimi cu o bucurie exaltată.

Nimica nu-i putea rechema mai mult pe Smărăndiţa decât eu, şi aceasta îl îmbăta de fericire. Cum mă văzu, mă luă în braţele sale, unde mă ţinu strâns mai la cinci minute fără să poată zice o vorbă.

Moartea soţiei sale îl schimbase atât, încât abia putui a-l recunoaşte; părul său albise ca ninsoarea, faţa i se îngălbinise, ochii îi era stânşi, se gârbovise şi pierduse bucuria şi vorba.

— Am auzit că ai cheltuit prin ţări streine tot ce-ţi rămăsese de la unchiul tău… moşia ţi s-a vândut la licitaţie pentru datorii… ai rămas sărac şi strein… trebuie să te gândeşti la viitor… averea pentru un om este libertatea… şi iată ce ai pierdut… Dar să lăsăm acestea pentru altă dată… acum să mergem să cinăm. Zoe! ia braţul lui Manoil!

Vorbind astfel, ne duserăm în sala de mâncare, în sala aceea unde, sunt aproape doi ani, îmi aveam locul între Zoe şi Smărăndiţa. Zoe era încă acolo, mai formată şi graţioasă; dar Smărăndiţa trecuse ca un vis frumos! îmi aruncai ochii în dreapta mea, unde altă dată eram obicinuit să o văd şi să-i vorbesc… lucru ciudat! scaunul ei era acolo, talerul, şervetul erau acolo, ca când o aştepta dintr-un minut într-altul să vie la masă! …

Domnul N. Colescu, după cum îmi spuse Zoe mai pe urmă, dase ordin ca nimini niciodată să nu ocupe acel loc şi în toate zilele să se puie talerul ei la masă, ca când ar fi fost încă în viaţă! De multe ori el se întâmpla să rămâie singur la masă: atunci închipuindu-şi că Smărăndiţa este acolo, vorbea oare întregi cu fantasma imaginaţiei sale. La masă, cercetând de mai multe cunoştinţe, întrebai şi de Mărioara. La acest nume nimeni nu ‘Voi să-mi răspundă. Tăcerea asta are o însemnătate, înţălegi tu?

Abia ne scularăm de la masă, unde domnul N. Colescu rămase încă, după obiceiul său, şi dând braţul Zoei, trecurăm într-un salon. Acolo duduca ne lăsă singuri câteva minute. Fără să simţesc nicicum amor, Zoe fermecă deodată toate simţirile mele prin frumuseţă ei.

„Ea mă iubeşte – îmi zisei – eu iarăşi nu sunt om care să nu ştiu a mă folosi de ocazii… voi face-o metresa mea; voi promite tot ce s-a cere şi voi lăsa-o să creadă că o iubesc: fetele sunt credule şi nu te înşală niciodată până ce ele înseşi nu se înşală.”

— Eşti pe gânduri? mă întrebă copila. Te căieşti poate că ai dat cuvântul să şezi trii zile aice? te cred, toţi sunt trişti în casa asta acum! …

— Sunt două zile, care niciodată în viaţa mea nu le voi uita; una plină de impresii dureroase, ziua când am fost silit să plec de aice; alta, o, Zoica mea, crede că-ţi vorbesc cu sinceritate! alta plină de fericire, ziua de astăzi, ziua în care ochii mei au putut să te mai vadă o dată! sunt pe gânduri, este adevărat; dar aceste sunt gânduri plăcute ca viaţa, vise de speranţă şi de fericire ce mă răpesc şi de care-mi este teamă să nu se răsipească îndată ce ai deschide gura să vorbeşti, o, Zoe! … Ah, dulce copiliţă! dacă nu vrei să fii pentru mine decât o cunoştinţă, o soră, taci, nu zice nimică, căci o vorbă rece, indiferentă, căzută din buze-ţi, îmi va zdrobi inima şi viaţa! …

La vorbele aceste, copila zâmbi de fericire.

— Auzit-am oare bine? zise ea. Vorbele aceste să fie oare sincere? …

— Mă întrebi dacă vorbesc cu sinceritate? o, D-zeul meu, pentru ce nu pot depune acuma la picioarele tale, Zoe dragă, Îacrămile ce am vărsat şi cugetările ce am închinat suvenirei tale? … Atunci poate m-ai crede, o frumoasă copilă! Zoe voi să răspundă, dar duduca se arătă la uşă.

— Trebuie să-ţi vorbesc fără marturi, îi zisei… la noapte aşteaptă-mă…

— Ce zici? peste putinţă! …

— Apoi dar mâne plec… şi nu mă vezi niciodată.

— Vino, vino! răspunse ea.

Până ne despărţirăm seara, Zoe dete ordin să mă ducă în vechea mea cameră. Lucru ciudat! de doi ani aproape nimeni nu lăcuise aice! toate hârtiile şi cărţile mele le aflai aruncate pe masă astfel cum le lepădasem eu când m-am pornit.

Camera asta îmi aduse nişte suvenire dureroase. Colo este fereasta ce dă asupra grădinei; grădina era odată verde şi înflorită, astăzi uscată şi tăcută! … Femeia ce domnea în locurile aceste doarme în sânul pământului… Sermană Smărăndiţă, nu te voi mai videa niciodată! în deşert ascult cu luare-aminte ca să aud paşii Mărioarei prin grădină, nimic, nici o frunză nu se mişcă! … Colo este încă patul meu, pe care I-am udat de multe ori cu lacrămi… dar eu sunt astăzi schimbat! …” Mă înfundai în asemine gândiri şi Îacrămile îmi veniră în ochi… „Slăbiciune, tl îmi zisei, şi sunai să-mi aducă o buteâcă de vin de Drăgăşani, ca să gonesc impresiile cele dureroase.

Mă răsturnai pe o canape lângă foc să fum o ţigară. A.teptârtd butilca de vin şi fumând ţigara, cugetam la ‘/. Iic; crezând că e lângă mine îi cântam dondănind verMuric lui Şi ni asupra ţigarei: „Aşa, ciragă copilită!

O ţigară ş-o guriţă!

paf! puf!

Zboară fum!

Paf! puf!

Toale-s scrum!”

Dar vinul îmi exalta şi mai mult, casa începu a mi se piu cu.1 e im irteşte cu mine… Voii să ies ca să mă due lare nilc.’ ntms… dar căzui iarăşi pe pat şi adormii. Umbra Smărăndiţei se arată înaintea mea.

„lată-te, îmi zise fantoma aceasta. Altădată tu erai floarea tinerimei noastre! patria ta pusesă în tine atâta speranţă… inima ta era tânără şi plină de candoare ca o fecioară; câţi te cunoşteau nu puteau să se oprească de a te iubi… iar astăzi cel mai degradat om nu s-ar crede stimat ca să-ţi strângă mâna; cel ce crezuse în talentul tău astăzi roşeşte că a putut avea o asemine cugetare; inima ta s-a îmbătrânit, s-a degradat şi nu mai poate să bată de acum înainte decât la fapta nefolosi toare! … pentru ce ai venit în casa aceasta? Vrei să amăgeşti pe Zoe; pare că roşeşti de a fi singur de felul tău, şi vrei să târăşti în tina în care te afli tu fiinţa astă tânără şi inocentă! …”

La aceste cuvinte mă deşteptai.

Ieşii în grădină: noaptea era întunecoasă, ninsoarea cădea nencetat; fruntea îmi ardea ca o flacără; un orologiu sună o oară după miazănoapte.

„Aide! zisei. Am avut un vis rău… iată tot morţii nu mai vin.” Îmi aruncai ochii la ferestrele apartamentului Zoei: erau iluminate; pe perdele mi se păru că văd desemnându-se umbra ei.

În două minute am fost la uşa apartamentului ei. Zoe. Auzind paşii mei, se pusese pe o canapea cu o carte în mână, ca când ar fi voit să-mi arate indiferinţă. Când întrai, ea se rădică, şi lăsând cartea îmi întinse mâna ei cea mică şi albă ca zăpada.

— Ai cerut să-mi vorbeşti fără marturi, îmi zise ea. Să videm ce ai să-mi spui?

Niciodată n-am văzut-o mai frumoasă: ochii săi ardeau ca doi diamanţi negri în umbra stufoaselor ei gene de velură. Buzele sale ruşioare, deschizându-se, lăsa să se vadă nişte dinţi mărunţi şi albi ca mărgăritarul. Părul ei neguros şi lucios era strâns în dosul capului, sub un văl de blondă neagi’ă; două şuviţe întunecoase ca două aripioare de corb se întindeau peste tâmple şi se pierdeau pe după urechi, obrajii săi nu aveau un caracter; ca unda cea limpede, pe când ziua se îngână cu noaptea, astfel şi feţişoarele ei schimbau neîncetat culorile într-acel minut. Era învestită într-un capot de casă, de şal verde cadrilat şi crăpat de la mijloc în jos, sub care se vedea o fustă de batistă fină şi albă ca ninsoarea. Preste mijloc era încinsă cu un brâuleţ de mătasă împletit cu fir de aur, cu ale cărui căpătâie se juca ca cu nişte metanii; sânu-i rotund era ascuns până la gât în pieptarul capotului ei, al cărui guler se răsfrângea ca o şemizetă.

— N-am să-ţi spun nimică ce nu ţi-aş fi spus de faţă cu Smărăndiţa… însă numai cu ea…

— Atunci, şezi aice, îmi zise Zoe, făcându-mi loc pe canapea lângă dânsa.

— Nu, Zoică, locul meu nu este acolo, ci la picioarele tale! am trebuinţă de iertarea ta, o, copilă cerească! … nu ţi-am scris niciodată… m-am purtat ca un mizerabil… dar ce vrei? nu sunt atât de vinovat precum s-ar crede: te iubesc şi sufeream în tăcere: nu eram sigur că scrisorile mele or să-ţi facă mulţămire… fără aceasta…

— Mi-ai fi scris, Manoile, nu-i aşa? Oh, îmi place a crede aceasta… dar vezi, erai atât de rece când ai plecat! ş-apoi, nu puteam să-ţi spun nimica! …

— Aşadar, mă iubeşti, Zoe? … Oh! zi încă o dată… vorba aceasta mă face fericit.

— Pentru ce să zic vorba aceasta, Manoilul meu? … dar scoală-te şi şezi lângă mine… că şi eu am atâtea lucruri să-ţi spun! … De când mătuşica… sunt singură; sufăr în tăcere… inima-mi e plină… aveam trebuinţă de un frate căruia să-i spun toate şi care să mă înţăleagă…

— Zoe, îngerul meu! lasă vorbele astea la o parte, ca să nu vorbim decât de fericirea ce simţ să te revăd… lasă-mă să te privesc în faţă; să mă îmbăt admirând frumuseţile tale, căci te-ai făcut frumoasă ca lumina zilei! … lasă-mă să sărut mâna asta mică şi albă, ce am strâns-o de atâtea ori în visurile mele! … ştii tu, copilă? niciodată nu s-a văzut frumuseţă mai încântătoare! … cele mai fermecătoare făpturi ale naturei şi ale artei se îneacă în frumuseţă ta! … Zoe, lasă-mă să sărut cosiţele aceste! … De câte ori în nopţile exilului meu nu am zis să o văd încă o dată ş-apoi să mor! … reazămă-ţi capul, o, dulce înger, pe umărul meu, să te privesc! … Suflarea ta e dulce ca profumul florilor! … Ea mă încântă şi mă îmbată! … lasă-mă să răsuflu suflarea sinului tău virginal! …

— Manoile, mai păstrezi crucea mea ce ai primit-o din mânile Smărăndiţei?

— Niciodată nu m-a părăsit… nici o seară, nici o dimineaţă nu a trecut fără s-o încarc de sărutări şi de lacrămi… Dar pentru ce mă întrebi, Zoica mea?

— Pardon, Manoile… o idee ce mi-a vinit…

— Dar, dar, crucea ta o am, şi ea nu mă va părăsi până la mormânt… dar, o, Dumnezeule! Zoe, pentru ce plângi?

— Oh! nimic… de recunoştinţă…

— Înţăleg… dulce înger! dacă Îacrămile aceste sunt numai rezultatul îndoielei ce ai despre sinceritatea mea, şterge-le, Zoică, şterge-le îndată! … nu depinde decât de la tine, dulce fetiţă… o vorbă, şi! … dar pentru ce laşi să curgă iară lacrimile? … Zoe, frumuseţile cu care natura te-a adornat nu mai sunt ale tale… lasă-mă să te privesc încă o dată… să te strâng încă o dată la sânul meu! … Zoe, o sărutare! … Cea dintâi sărutare, Zoe… o sărutare, şi viaţa mea va fi a ta! …

— Lasă-mă, Manoile… o, Dumnezeul meu, ce ai? eşti galbăn… privirea ta este sălbatică… mă sperii… lasă-mă… vai, tu nu mă iubeşti! …

— O sărutare, Zoe… nu te smulge din braţele mele, căci după tine târăşti viaţa mea! … o sărutare! … tu eşti amanta mea, mireasa mea! … viaţa mea este viaţa ta! voinţa mea, voinţa ta! … Zoe! … Zoe! …

— Lasă-mă! lasă-mă! … ţip! … o, Manoile, Manoile! … presimţimentul meu era adevărat: tu nu mă iubeşti, căci nu este amor fără respect, şi tu nu mă respectezi… Oh, lasă-mă, şi du-te de aice! …

Zoe se dezbătea în braţele mele… Eu o strângeam la sânu-mi şi o înecam de sărutări.

Nu ştiu cum se întâmplă, dar luminele se stinseră… capul mi se întoarse… Zoe, speriată serios, îşi adună toate puterile şi, smucindu-se, alunecă ca o umbră din braţele mele. Alerg după dânsa prin întunerec… aud un mic zgomot… umblu pipăind… o prind dirtvnou în braţe… Dar, abia o strâng la sânu-mi, şi începe să râdă cu hohot… lumina se aprinse, şi eu mă văzui cu duduca în braţe!

— Aşa-i că nu-ţi trecea prin gând că sunt eu? ha! ha! ha! … am ascultat la uşă! … şi când m-am încredinţat care-ţi era gândul… ha! ha! ha! … am stâns luminele şi, smulgându-ţi pe Zoe din braţe, am rămas în locul ei… Ha! ha! ha! … oi să râd un an întreg de istoria asta… Manoile, nu-ţi rămâne decât să pleci de aici şi să nu cauţi să vezi pe Zoe decât după ce vei dobândi iertarea ei…

— Voi pleca numaidecât, dar spune-mi: Zoe era în complotul acesta?

— Vrei să-ţi spun adevărul? nu era…

Abia isprăvi şi începu să râdă.

A doua zi plecai de dimineaţă, făr-a zice adio nici măcar domnului N. Colescu… Acuma râde şi tu… nu-mi pasă!

ianuarie.

Nu ţi-am scris de câteva zile. Crezi că eşecul ce am întâmpinat la Petreni mi-a îngheţat pana în mână? nu te teme.

Mititica Zoe era foarte graţioasă, în adevăr, dar acum nu mai gândesc la dânsa. Alexandru S… avea cuvânt când zicea: „Prefer femeile măritate”. Astfel am şi pus în lucrare axiomele acestui mare observator.

Sunt cinci zile de când m-am introdus pintre ceea ce se numeşte aice (stil de afişuri) înalta nobilime. Cinci zile de când am aruncat ochii pe una din cele mai frumoase femei din capitală. Dar mai înainte de a-ţi spune istoria asta, voi să-ţi descriu circul persoanelor pântre care m-am întrodus.

Când treci prin Valahia de la margini până la Bucureşti, nu poţi crede că vei găsi în saloanele boierilor o societate care este diametral opusă eu mizeria câmpiei. Bucureştii este ca un vas din acele cu aburi ce rătăcesc pe sălbaticile mări ale Africei, în mijlocul mizeriei celei mai complecte, dar pe al căruia bord afli cele mai luxoase cameri plăcute societăţii şi mai alese lucruri ce încântă simţurile şi spiritul.

Luxul cel mai mare, aice, stă în eleganţa echipajelor, mulţimea servilor, bogăţia apartamentelor şi tualeta damelor. Nimic de artă: în tot Bucureştii nu găseşti un tablou original sau copie des grands maâtres 1! iar biblioticile cele mai mari, când nu sunt numai desemnate pe pereţi, sunt încă întrebuinţate ca mobile ce ar împodobi camera.

Conversaţia nu este nici mai puţin plăcută, nici mai puţin spirituală în saloanele Parisului, însă nu iesă niciodată din şirul ideilor ordinare.

Limba ce se vorbeşte este mai mult o franţuzască, umplută pe ici pe cole cu vorbe româneşti. Literatura franceză singură este cunoscută; de cea naţională n-au nici o idee şi pentru cultura ei nici un zel. Bărbaţii trec serile jucând cărţi. Femeile, cele bătrâne şi slute asemine, iar cele tinere şi frumoase se ocupă numai de a plăcea. Pot zice că ele sunt şi mai spirituale decât bărbaţii; au multă inimă şi sunt totdeodată drăgălaşe şi fără prejudecăţi, ceea ce-mi iesă bine Ia socoteală.

În două zile, dintr-un capăt al Bucureştilor se lăţi numele meu. Dar de ce? am câştigat în cărţi vreo trei mii ducaţi: mă instalai în case bune; îmi făcui echipagiu strălucit, haine de minune, lachei cu livrele.

La Paris cunoscusem o damă româncă foarte spirituală, dar nici tânără, nici frumoasă. Auzeam că în casa ei se fac întâlniri amoroase, dar nu credeam. Într-o sară am văzut-o la teatru; ducându-mă în lojă – la dânsa – îmi bănui de ce nu-i făcusem onoarea de a o vizita. I-am spus că a doua zi voi veni. Mă duc. Care fu surpriza mea, frate, când văzui acolo pe Frosa; pe Frosa, care am scăpat-o de la moarte; pe Frosa, care se călugărise în ochii mei!

Ea îmi spuse pe scurt că, auzind de venirea mea, făcu cunoştinţă cu doamna S… vestită mijlocitoare pentru întâlniri, şi astfel făcu ca să mă vadă. Îmi spuse că amantul ei, viind de peste hotar, o răpi din mănăstire şi se cunună cu ea; apoi a fost osândită pe trei luni la închisoare, dar după aceea a căpătat libertatea şi voia de a trăi cu bărbatul.

După invitarea ce-mi făcu, m-am dus la dânsa acasă am văzut pe bărbatu-său, Nae P… este boier mare şi bogat; tată-său murind, îl lăsă moştenitor pe o avere bună; acum e în slujbă mare; boier de Divan!

Dar Frosa e răpitoare. Ea acum nu are mai mult de 19 ani; bălaie ca o stea rătăcită în noapte; frumoasă ca un serafim; vie, vorbariţă, cochetă… ca când n-ar fi îmbrăcat niciodată rasa. Cum o văzui, făcui planul de a mi-o face metresă. Am înţăles că ea nu are sângele rece al Şarlotei lui Werter, ce planta curechi, nici virtutea Corneliei, căria i se rosese degetele torcând la lână. Ea are prea mult spirit ca să lase să treacă cei mai frumoşi ani ai vieţii sale fără să culeagă florile primăverilor lor; şi are prea mult gust pentru ca să puie în practică o virtute băcălească. Nu prea are idei, pentru că la mănăstire nu le-a putut căpăta, dar întru această mă însărcinez eu să-i însuflu cât de multe; în curând, sunt sigur, ea va avea mai multe idei şi decât mine, prin urmare sper că-mi. Voi forma o metresă rară de care să mă pizmuiască toţi.

ianuarie.

Iubite B…

Sunt pe aproape de fericire, pe aproape de a-mi realiza planul. Frosa mă iubeşte; am înţeles că mă iubeşte. Astăzi, ducându-mă la ea, îmi spuse că bărbatu-său s-a dus la ţară şi că doreşte să cineze deseară la mine acasă, fără altă condiţiune decât să fiu discret.

Trebui să ştii că am pierdut capul de bucurie; şi nu vei tăgădui că nu am cuvânt. Sărmane B… nu te invit niciodată să te însori: sunt cinci zile numai de când m-am cunoscut cu Frosa, şi bietul Nae e pe aproape de a purta coarnele. Cu toate aceste, însoară-te, însă trebuie să-ţi schimbi ideile ce ai despre femei.

ianuarie.

Seara trecută m-am dus la balul mascat unde Frosa îmi dase cuvânt să ne întâlnim.

— Plus il y des fous, plus on rit” 1, îmi zice bălaiul meu serafim, îndată ce mă văzu. Pentru aceea să ducem cu noi două părechi amorate! femeile vor să păstreze masca… Dar ce-ţi pasă? să le lăsăm această plăcere; pe la sfârşitul cinei sper că ele singure or să se demaşte… apoi te încredinţez că va fi ceva original.

În adevăr propoziţiunea Frosei îmi păru originală. Priimii bucuros, şi trimesei feciorul acasă să prepare o cină pentru şese persoane.

Frosa se duse, şi peste câteva minute veni însoţită de două dame şi doi cavaleri mascaţi.

— Să mergem! îmi zise ea.

Cele patru masce ne urmară fără să zică o vorbă.

Eu mă urcai cu Frosa în trăsura mea; iar în careta ei se încărcări cei patru necunoscuţi.

Cina era splendidă. Fiece cavalier se puse cu dama lui la masă.

Una din dame era tare voioasă, ceialaltă, şi care şedea lângă mine, părea gânditoare şi ochii ei mari şi negri erau ocupaţi mai mult de mine decât de cavalerul ei.

Frosa începu conversaţia, făcând o diatribă spirituală şi muşcătoare asupra celor mai multe femei ce văizuse la bal. Calificaţia ce da persoanelor despre care vorbea era atât de ingenioasă, înelt ai fi zis că Ie pune un fier roşu pe frunte.

A-ţi. Scrie toate câte s-au zis, ar fi prea. Lung, apoi mei nu-mi aduc bine aminte, îţi voi zice numai câteva:

— Văzut-aţi zise ea – pe d-na ML. Îmbrăcată în albastru din cap păr-îa picioare? în adevăr sămăna o cocardă tricoloră franţuzască.

Asta ne făcu să. Râdem.

— Ha! ha! făcu unul din cavalerii ce îaţălese mai târziu jocul de vorbe al Frosei.

— În sănătatea Frosei! strigai, rădicând paharul.

Toastul meu se priimi în strigări de bucurie.

— Ciocoi! împleţi paharul încă o dată! … voi să-nec durerile mele! …

— Manoile – zise Frosa – eşti inspirat… im-pre’vizează-ne o poezie.

— Bucuros! dar dă-mi un sujet.

— Un sujet? şi care alta! decât viaţa ta?

Apoi începui prin strofa gteeasta:

I.

Singur eu venit-am pe acest pământ, Singur mă voi duce în al meu mormânt!

Mâna unei mume nu m-a legănat;

Pe-al prunciei leagăn, dorul mi-a cântat!

Dar cu toate aceste, l-al vieţii soare, Eu creşteam în lume ca o dulce floare…

Umpleţi îne-o dată cupa mea cu vin, Să înec într-însa crudul meu suspin! …

Toţi bătură în palme, strigară: „bravo” şi rădicară toastul în sănătatea mea.

— Alt cuplet! alt cuplet! strigară toţi.

II.

O femeie însă… cine ar fi crezut?

O fe…

Aice mă oprii: îmi era cu neputinţă să mai urmez… lucru ciudat! talentul meu mă părăsisă! …

Dară dama ce şedea lângă mine mă privea ţintă, şi ochii ei jucau în lacrămi.

— Cu atâta mai bine, îi zisei. Ce e bun talentul în ţara care trăim? … nu mai pot urma… Ciocoi, vărsaţi vin! să beau până când zorile vor săruta genile de aur ale „ Frosei! … O, iubita vieţii mele, nu deschide rana inimei mele… îmi faci un rău crud! …

— Dacă este aşa, Manoile, eu însumi te rog să nu mai urmezi… Femeile sunt egoiste, voiam să ştiu dacă am vreo rivală…

— Numai atâta? O, îţi voi spune bucuros! am iubit o dată în viaţa mea, câteva zile numai…

— Mărioara?

— Ai gâcit, dar acest nume acuma este mort în inima mea; vezi: îl pronunţ cu indiferinţă… pot să-l şi blastăm! …

— Dar am auzit mai vorbindu-se de o Zoe…

— Zoe… ce nume ai pronunţat! …

— Ah, vezi? … Am gâcit! Zoe ţi-e dragă… dar nu sunt geloasă… ea nu’ te iubeşte… căci nu poate să iubească doi deodată… sărmana copilă, amorul ce are pentru L… are s-o ucidă! …

— Ceea ce zici este o calumnie, Froso! zi-mi că muma mea s-a prostituat la lacheii tăi, zi ce vrei despre mine; nu-mi pasă! dar ceea ce ai zis despre Zoe nu-ţi dau voie a o repeta… căci eşti femeie şi nu pot să o răzbun… Dacă un altul decât tine ar fi zis aceasta, un bărbat… pe D-zeul meu… o viaţă am şi ţin la dânsa mai puţin… decât la paharul acesta! …

Paharul ce aveam în mână, trântindu-l pe masă, se sparse în bucăţi.

— Manoile! tu mă amerinţi?

— Voi să stimezi şi tu pe acei ce stimez eu.

— Această este un despotism nesuferit! … îţi spun că femeia asta nu-mi place, pentru că o iubeşti… doviaeşte din contra!

— Tu eşti geloasă, sau te prifaci a fi, nu-mi pasă! n-am trebuinţă să-ţi dovidesc că te iubesc numai pe tine: aş zice o minciună…

— Vezi!

— Froso! să facem pace, şi ascultă bine ceea ce voi să-ţi spun. Nu iubesc nici pe Zoe, nici pe nimeni. Pentru Zoe am stimă şi amicie ca pentru o sor; pentru tine un capriciu… iată tot! să te iubesc, Froso? sărmană copilă! dar pot? … inima mea este uscată! … ce vrei tu? nu este vina mea… soarele poate să se stingă, sau să se facă mai călduros; pământul să se despice sau să se facă mai roditor; lumea poate să se piardă sau să se facă perfectă; toate aceste nu merită să le dau nici o căutătură de ochi… nu mai cred în nimică, şi inima-mi nu mai bate pentru nimică, afară decât pentru vinul acest fermecător; nu mai cred în nimică; iar în amorul femeilor mai puţin decât în toate…

— Dar mi se pare că era odată vorba să iei pe Zoe de femeie, Manoile?

— Ceea ce-mi zici este o glumă… să mă însor cu Zoe; eu, cel mai desfrânat între oameni, cu Zoe, un copil încă, exemplul blândeţii şi al candoarei? … cel puţin până astăzi… nu-mi pasă cauza pentru care eşti nebună, Froso! Dar tu nu ştii nimic, copila mea! vezi tu junii aceştia ce mă încunjoară şi nu fac nimic fără să mă consulte? femeile aceste ce se dispută pentru mine? toţi! tu însuşi, Froso, şi chiar Zoe, peste câteva zile vor întoarce capul de la mine, şi se vor ruşina căci mi-au dat mâna! … şi ştii tu pentru ce? pentru că ca mâne echipaj, servi, mobile, diamante, toate le voi pierde. Sărmană copilă, tu nu ştii încă ce sunt oamenii! femeile nu mă caută pentru ochii mei; oamenii nu mă considerează pentru talentul meu, sau pentru mine; ci pentru poziţia mea! ce vrei? oamenii sunt ca păserile: pe cât un arbore este înflorit, ele îl vizitează; iar când frunza şi floarea se usucă, ele zbor şi-l ocolesc! Pentru aceea nu voi să las nimărui plăcerea de a mă despreţui: înainte de a cerca nenorocirea aceasta, îmi voi da un pistol în cap… e sigur cum te văd…

— Ce ai, fetiţă? întrebă Frosa pe dama ce şedea lângă mine.

— Nimic! … răspunsă aceasta, şi căzu leşinată în braţele mele.

Cea dintâi mişcare ce făcui fu să-i scot masca, crezând că aceasta o năbuşeşte.

Nu poate să-ţi treacă prin gând ce am văzut! Era Zoe.

O luai în braţe şi o dusei pe canapea. Umblând şi făcând toate mişcările aceaste, mi se părea că visam sau că vedeam împrejuru-mi o fantasmagorie!

Cu toate aceste, nu voii să încredinţez nimărui grija de a o deştepta. Şezui aproape de dânsa, ţiind graţiosul ei cap pe sânul meu.

Peste cinci minute Zoe deschisă ochii.

— Manoile – îmi zise ea – nu-mi vei ierta niciodată, poate, astă urmare; nu-i aşa? Dar, Manoile, trebuia să te văd încă o dată, sau să mor! …

— Explică-te, Zoe, nu te înţeleg.

— Dar îţi voi spune tot… însă… nu suntem singuri…

— Ieşiţi! Ioane! Constantine! … nu sunt acasă pentru nimeni…

Servii ieşiră.

— Dar ochii nu mă înşală! … Andrei! Elena! … aice! … mascele acele! … îmi pierd capul! … Zoe, spune-mi ce însemnează toate aceste? spune-mi, nu sunt nebun? sunt eu? tu? ei? …

— Linişteşte-te, Manoile!

— Iată-ne singuri!

— Dar… însă lasă-mă să-mi adun ideile… vai, am suferit atâta! …

— Sărmană copilă!

— Noaptea în care ne-am întâlnit la ţară, Manoile, a fost una din cele mai dulci şi totodată din cele mai crude ce am trecut! dulce, căci te-am văzut, căci am crezut un minut că mă iubeşti… crudă, căci mai pe urmă purtarea ta m-a făcut să înţeleg… dar să nu mai vorbim despre aceasta… voi să uit tot… a doua zi plecaşi, supărat! ideea că poate nu te voi mai videa îmi rupea inima; şi viaţa mea mi se părea că cade în bucăţi la picioarele mele Mă bolnăvii… câteva rude veniră să mă vadă… între alţii veni şi Frosa… îi spusei tot; de la ziua călugăriei ei capatasâm cea mai mare simpatie pentru dânsa, şi ea mă iubeşte ca o sor. Voii să te văd, cu orice preţ… Frosa îmi făgădui că în mai puţin de şese zile o să te întâlnesc; ceea ce s-a şi făcut întocmai: să facă cunoştinţa-ţi, să te lasă să crezi că te iubeşte, apoi să cinezi împreună aice, unde sub cuvânt că suntem nişte amatori de plăceri, să pot să te aud, fără ca să ştii.

Mai întâi nu primii: mi se părea o crimă să amăgesc… dar, o, Manoile! te iubesc atâta de mult! trebuie dar să ascult ce-mi dictează inima!

Mulţemesc că mă apărai pe când Frosa mă calomnia, înadins… vorbele tale era ca un balsam pentru durerile mele! … era să plec, încă de atunci! dar ceea ce ai fost zis la urmă, despre hotărârea ce ai luat de a muri, mi-a făcut un rău crud! … dar era o glumă, nu-i aşa? … ah i zi că era o glumă! …

— Da, da… o glumă, Zoe, ca să treacă timpul.

— Acum sunt încredinţată că nu mă iubeşti! … nu-ţi mai fac nici o mustrare… ci o rugăminte: să-ţi păstrezi viaţa şi sănătatea! … ţi-am spus tot… acum trebuie să plec… Manoile, încă un cuvânt! n-o să te ucizi, nu-i aşa?

— Nu, nu… dragă soră, am glumit!

— Adio! îmi zise ea suspinând şi ascunzând capul în sânul meu. Apoi sculându-se repede: Pardon! pardon S Manoile… sunt nebună! …

Câte frumuseţi! câtă candoare, şi câtă iubire! …

De ce nu pot să te iubesc, o, tu cea mai nobilă dintre femei? … sau mai bine, pentru ce mă iubeşti tu atâta de mult? …

30 ianuarie.

Ieri seara am fost la bal, cu intenţie mai mult să întâlnesc pe Frosa şi să-i cer socoteală pentru farsa ce mi-a făcut.

Închipuieşte-ţi, iubite B… cât de nebune sunt femeile şi ce sacrificii nu sunt în stare să facă când le intră câte ceva în cap!

Nebuna aceasta, spre exemplu, jucă un rol tare delicat: ea risca a-şi con: pi omite reputaţiunea în ochii lumei şi fericirea vieţii sale. Ah! iubitul meu, pentru ce creatura cea mai graţioasă, cea mai nobilă, cea mai simţitoare, a trebuit să usuce florile tinereţii mele! …

De ce stai pe gânduri? mă întrebă o mască. Ai numai o lună să trăieşti; profită de plăcerile vieţii! … Dă-mi braţul, şi nu fi supărat de mine…

Nu înţelesesăm glasul… eram în distracţie… Masca îmi luă braţul şi mă târf prin sală… Eu o urmam ca când eram magnetizat.

— Toată lumea se veseleşte, numai tu să fii trist, Manoile? … Eşti copil, dragul meu!

Ieşind din distracţie, înţălesei că masca care mă întreba era Frosa.

— Lasă-mă, Froso! sunt mânios pe tine!

— Ai dreptate, Manoile! … am făcut rău, îţi mărturisesc; dar ce vrei? Zoe m-a mângâiat mult în nenorocirile mele; eu îi eram datoare chiar cu recunoştinţă. Puteam ou să o las să moară? ea te iubea atât de mult! … Astăzi, mulţemită lui D-zeu! roşeşte de câteva minute de slăbăciune.

— Ce vrei să zici?

— Voi să zic că nu cunoşti încă femeile, Manoile (mă vei ierta că te numesc încă astfel?); insultă o femeie; pune-i fierul roşu pe frunte; cu toate aceste ea poate încă să te iubească; însă teme-te să nu o pui niciodată într-o poziţie umilitoare, căci amorul propriu…

— Cefei? 8

— Lucrul e foarte simplu: Zoe nemaipurtându-mi nici un interes, pot să sper… că vei fi mai puţin scrupuloasă cu mine? …

— Mai încet, micul meu donjuan! … ascultă, Manoil! voi să-ţi vorbesc serios: îţi port un interes de soră; iată tot. Dar închipuieşte-ţi (lucru ce ar fi cu neputinţă!) că aş avea un alt simţământ; ei, bine! mă crezi tu că eu sunt o femeie care nu poate afla în datoriile sale atâta putere ca să-l înfrâne? însă eu, Manoile, ţi-o repet: nu iubesc, nu pot iubi decât pe bărbatul meu…

Dar să lăsăm acestea, ca să nu ne mai aducem niciodată aminte. Spune-mi: cunoscut-ai măsci? … în adevăr, ce însemnează galanteria asta? … îţi vorbesc şi nu mă asculţi… unde-ţi sunt gândurile?

— Ah! Zoe se crede umilită?

— Ei, bine! ce-ţi pasă? ai zis?

— Da… negreşit… mi-a venit o idee… din întâmplare… cine este femeia aceea ce dă braţul ofiţerului celuia?

— Ce, n-o cunoşti?

— Mi se pare… dar nu… mă-nşăl… este peste putinţă…

— Este Mărioara. Vezi cum s-a schimbat? pentru Dumnezeu, Manoile, ce ai? …

— Mărioara… şi colonelul cela este bărbatul ei?

— Văd că eşti la a.b.e. Despre cele ce privesc pe nenorocita asta! Să şedem aici, şi să-ţi spun istoria ei.

— Da, da… niciodată n-aş fi crezut să o văd atâta de schimbată!

— Sunt aproape doi ani… după plecarea domniii-tale. Într-o zi, aflarăm că Mărioara se mărită.

Asta fu un eveniment în Bucureşti, căci nu era un singur om de societate care să nu fi admirat spiritul şi graţiile ei. Puţine femei, care să nu fi fost geloase pentru interesul ce oamenii îi purtau. Bărbatul ce trebuia să ia era dintre cei întâi boieri, bogat şi influent, dar bătrân; fără cunoştinţe. Tata Mărioarei se opunea la asemine măritiş pentru cuvântul că ginerile era cu trei ani mai bătrân decât socrul; dar Mărioara, nu ştiu pentru care cuvânt, îl voia eu orice preţ. Nunta se făcu. Nu trecu o lună, şi Mărioara fugi la moşia frate-meu. Fuga asta făcu scandal mare în Bucureşti. Bărbatul Mărioarei se plânse la Curte. Frate-meu fu exilat la o mănăstire; iar Mărioara a se întoarce la bărbatu-său, sau a se închide pentru totdeauna într-o mănăstire. Atunce ea avu recurs la câteva persoane influente, dintre streini, cu condiţiile acele eu care Maria Egipteanca făcu cu căpitanul corăbiei; căsătoria ei fu stricată şi bărbatul îndatorit a întoarce zestrea.

Un june ofiţer de husari ce domnea peste inima ei, în mai puţin de trei luni, jucă în cărţi toate diamantele Mărioarei. Pe de altă parte, ea ţinea casă deschisă, în care era primiţi şi desfătaţi toţi ofiţerii armiei de ocupaţie9: mese splendide, baluri se repetau în toate zilele. Astfel încât fu silită să se împrumute, puind toată averea sa în gaj.

T’ânărul husar trebui să plece din ţară: Mărioara îl urmă în Roşia, de unde, peste două luni, se înturnă într-o desevârşită mizerie. În lipsa ei, creditorii, neprimind regulat interesele, îi vândură moşia la licitaţie. Această se făcu, sau nu se făcu după regulă, nu ştiu; îndestul că averea ei se vându mai pe nimica, şi nu se putu plăti toată datoria.

Mărioara nu era o femeie care să moară de foame; în mai puţin de o lună îşi reluă zborul ei de mai nainte. Astă dată amantul ei era un evreu bogat; trebile îi mergea cât se poate de bine. Într-o zi însă fiul lui Israil găsi ascuns în apartamentul Mărioarei un ofiţer de cozaci. Evreul strigă; pusă înainte sacrificiile ce făeusă pentru dânsa; ofiţerul, supărat de atâta larmă, trasă sabia şi pusă în fugă pe rival; apoi, fără mai multă ceremonie, se întoarce şi taie coada Mesalinei aceştia. În curs de trei zile după întâmplarea asta, el umbla din casă în casă, arătând talismanul său.

Pe altă parte, fiul Iudei îi luă înapoi toate darurile ce-i făcusă; iar Mărioara, părăsită de rude şi cunoştinţe, se văzu pe poduri.

Pre cât o femeie poate să se degrade şi să se prostituie, Mărioara se cufundă în huma tuturor viciurilor. Astă dată nu mai era amorul plăcerilor care o târa în pieiire, ci trebuinţa: trebuia să se prostituie pentru o bucată de pâne.

Astăzi, mulţămită ofiţerului celuia ce-i dă braţul, ea s-a mai împiciorat.

Dar, uită-te, Manoile! cum toate femeile îşi întorc capul când o văd!

— Acum înţăleg pentru ce, când întrebam de dânsa, toţi tăceau, sau clătinau din cap.

— Cele ce auzi despre dânsa trebuie să-ţi facă o impresiune tristă, Manoile! … Nu vei tăgădui că ai iubit-o mult…

— Vai! era cel dintâi amor… dar să nu mai vorbim despre aceasta! … o nebunie! … să plecăm de aice! … vederea ei mă dezgustă! …

— Manoile, te iubesc ca o soră: de aceea voi să-ţi vorbesc fără făţărie… Dar să-mi făgăduieşti un lucru!

— Orice vrei.

— Să nu te superi de ceea ce voi să-ţi spun, măcar oricât de amar ar fi adevărul vorbelor mele!

— Îţi jur!

— Ziceai că vederea Mărioarei te dezgustă; pentru ce? pentru că te-a înşelat altădată, sau pentru că ţi se pare degradată astăzi?

— Pentru cel din urmă cuvânt.

— Bine. Acum ascultă: după obiceiurile de astăzi, bărbaţii sunt şi mai liberi, şi mai toleranţi în faptele lor decât femeile. Dacă îi întrebi, răspund: natura aşa a voit! consecuinţele libertăţii la o femeie sunt funeste! deci femeia nu poate să aibă aceeaşi libertate ca bărbatul; prin urmare femeia nu trebuie să fie virtuoasă numai pentru amorul virtuţei, ci şi de temerea relelor consecuinţe: astfel că, urmând acestui rezonământ, dacă s-ar inventa o maşină care să întâmpene consecuinţele la care o femeie este expusă prin libertatea sa, morala nu este pentru nemica, şi femeia poate să se degrade în toate privinţele! … Eu însă nu împărtăşesc absurditatea asta şi cred că şi d-ta eşti de părerea mea!

— Unde vrei să vii?

— Am vrut să-ţi arăt că bărbat şi femeie sunt egali înaintea virtuţei; că, prin urmare, un bărbat prostituat trăieşte cât o femeie prostituată. Manoile, ziceai că femeia asta te dezgustă, pentru că este o prostituată! ai cuvânt: dar, între noi să fie, ştii că nu poţi să-i arunci piatra? ştii că dezgustul ce-ţi insuflă Mesalina aceasta, poţi să însufli şi tu, dacă nu astăzi când prestigiul trăieşte încă, dar mâne, mai târziu, celei mai dulci, mai frumoasp şi mai nobile, Zoei?

— Ştiu.

— Ştii, şi mi-o zici asta cu sânge rece, nu cugeţi să te îndreptezi? …

— Ţi-o zic cu sânge rece, pentru, c-o ştiu bine. Să mă îndreptez.? este peea târziu. Ascultă, Ffcos (r), şi crede că-ţi vorbesc cu sinceritate, nu mai am inimă, viaţa îmi este o povaaafă,. Lumina soarelui mă apasă,. Nu mai găsesc mulţămire decât în viciu; vezi dar, ca să mă îndrepte, va să zică să mor~ Des ce însemnează mişcarea asta? pentru ce toată lumea se duce acolo? „.

— Ce femeie frumoasă! şopti unulpe la urechile mele.

— As da viaţa mea pentru un zâmbet ai ei! răspunsă un altul, şi alergă să iasă înainte.

— Ce, nu măr-asăl, Froso? … priveşte:, ea este… Zoe! Zoe la braţul generalului… Nu, nu sepoate.

— Ai gâcit, ea este, Zoe dar pentru ee te miri?

— Nu, nu mă mir, dar O’ ştiam? la ţară…

— Te înşelai… de două zile Zoe este în Biucureşti; şede la una din mătuşile sale, amică a generalului care-i dă braţul… Nu pot gândi nimic rău; dar ţi-a”, spus: teme-te de a pune vreodată pe femeie într-o poziţie umilitoare… vezi cum toată lumea o priveşte? … în adevăr, Manoile, copila asta este regina frumuseţilor… ţine, clacă vrei, hai s-o vedem; dă-mi braţul: voi s-o mistific puţinteh…

Mă lăsai să mă poarte.

Străbăturăm, cu destulă osteneală, mulţimea ce era adunată ca să admire pe Zoe; şi ajunserăm până la dânsa.

Frosa îi adresă câteva vorbe pe care nu Ie auzii. Eu o salutai. Zoe îmi răspunsă printr-o rece închinare din cap.

— Cine este tânărul acesta? o întrebă generalul rus.

— Nu-l cunosc, răspunsă ea, şi răspunsul ei veni până la urechile mele.

— Auzi tu? Zoe, îngerul acela… o, indignrtate… fiindcă-i la braţ cu generalul nu mă cunoaşte! … În adevăr, iubită, mi-e teamă să nunebunesc! …

— Ce ai? mă întrebă Frosa. Eşti preocupat şi palid! …

— O să-ţi cer iertare, dacă nu pot sta mai mult aice… Eşti prea delicată, ca să nu-mi dai voie să plec… nu-mi e bine… pământul se învârteşte cu mine…

— Şi unde te du-c-i? mă întrebă ea.

— Unde mă duc? ştiu eu! …

Zicând aşa, salutai şi plecai spre uşă. Aici însă mă întâlnii faţă-n faţă cu Zoe.

— Eşti ca celelalte, îi zisei.

Ea zâmbi ca când necazul meu îi făcea plăcere.

Ieşii din bal.

Te încredinţez că niciodată în viaţa mea nu am suferit atâta!

Mărioara, prostituată! … Zoe nu va să mă recunoască! … Oh… dar lumea asta este un iad! … Plecai pe jos în mijlocul nopţii, fără să ştiu unde mă duc picioarele… nu mai ştiu ce fac şi ce gândesc! … dar dacă cineva ar fi scris cugetările mele, ar fi făcut să sângere inima ce ar fi cetit… era frig; eu, însă, nu simţeam nimic…

Când mă trezii eram afară de barieră, în mijlocul câmpului… eram ostenit… şezui la rădăcina unui tei de lângă şosea. Acolo auzii urletul unui lup, nu departe. În durerea mea simţeam o fericire de a fi sfâşiet de fiara astă sălbatică… astfel o aşteptam cu bucurie… când zgomotul a doi armăsari, ce târa repede o sanie, mă făcu să întorc capul. Era lună. Sania se opri înaintea mea.

— Manoile! Manoile i mă chemă un glas de femeie. Era Frosa.

Mă rădicai şi mă dusei cătră sanie.

— Ce faci acolo, la oara asta?

— Aştept să vie lupii… dobitoacele astea, sărmanele, urlă de foame… voi să le procur o cină delicată.

— În adevăr… o, Dumnezeule! suntem pierduţi! îi aud urlând… Manoile, urcă-te iute în sanie…

— Iată-i, vin cu cârdul – strigă vezeteul – urcă-te, domnule, că eu plec… am femeie şi copii, şi n-am gust să-mi rămâie oasele aice! …

— Mergi! îi strigai eu.

Vezeteul întoarse sania repede să plece. Frosa se rădică în picioare şi se lăsă să cadă din sanie în ninsoare: caii zbura ca vântul spre oraş. Eu alergai să rădic femeia ce mai voia să moară cu mine, decât să mă lase în prada lupilor.

— Ceea ce faci, Fi’oso, este o nebunie.

— Tu mi-*ai scăpat viaţa, şi eu sunt datoare să scap pe a ta, pentru ca să fim chit.

— Ce fel poţi să mi-o scapi, când nu vei putea să-mi dai nici un ajutor? din contra, şi tu eşti supusă pericolului.

— Ba nu, fiarăle astea, când ne-or vedea doi, s-ar spăimânta şi ar fugi.

Lupii veneau alergând spre noi.

— Dumnezeule, iată-i cum vin de repede, or să ne sfâşie! … Zicând vorbele astea se lipi de mine, şi strângându-mă în braţe: Apără-te, Manoile! …

— Dar cum să mă apăr? n-am cea mai mică armă; ceea ce pot să fac este ca să le ies înainte eu… cum nu sunt mulţi, cu mine s-ar sătura, şi tu vei scăpa… Froso… o idee… mâne servitorii tăi or să vie să ne culeagă oasele… Lumea o să zică că noi ne-am iubit, şi că întâlnirea noastră a fost culpabilă… Froso, asta este o nenorocire de care nu te mai poţi apăra… Froso… lupii sunt încă departe… înainte de a muri, lasă-mă să gust un minut de fericire… să răsuflu suflarea ta cea dulce! … Fii a mea Fi’oso… şi viaţa noastră să zboare într-o lungă sărutare de amor şi de voluptate! …

— Manoile, pentru ce vrei să te despreţuieşti? niciodată, niciodată… oi muri curată cum am mai trăit: iată singura fericire ce voi să gust înainte de a muri… dar priveşte… vin! …

Frosa, tremurând de spaimă şi de frig, se strânge lângă mine ca o floare ce se tupilă în iarbă.

Lupii ajung… dar, în loc să se arunce asupra noastră, ne privesc şi trec repede spărioşi.

Ne-am fost făcut de spaimă singuri.

Fearăle acele era nişte câni întârziaţi pe aproape la un cadavru de cal, unde, siliţi de a lăsa locul unei potaie de lup, alergau sperioşi.

La noutatea asta neaşteptată, Frosa săltă de bucurie, şi aruncându-se în braţele mele:

— Acum o sărutare de soră! îmi zisă ea.

Buzele mele întâlniră pe ale sale fragede şi profumate… puţin trebui să mor de plăcere! …

— Acum să mergem, Manoile…

— Să mergem.

Plecarăm cătră oraş. Dar nu făcurăm cincizeci de paşi, şi Frosa îmi zise:

— Manoile! eu nu-mi mai simt picioarele, nu mai pot merge.

— Ce? eşti desculţă? o întrebai eu, uitându-mă la picioarele ei.

— Când am sărit din sanie, mi-am pierdut pantofii şi mantela… Dar ce să fac, Manoile? eu oi să mor de frig… oi să-mi pierd picioarele!

— Trebuie să te iau în braţe.

Ea primi bucuroasă.

O luai în braţe şi îi învălii picioarele în mantela mea. Mânile sale reci ca gheaţa le încălzeam sub buzele mele.

După câteva minute:

— Cum ai venit după mine? o întrebai eu.

— Când ai ieşit din bal, aveai figura unui om ce merge să se ucidă: mi-era teamă să nu faci vreo nebunie… te-am urmat cu sania încet până la locul unde ai stat. Trebuie să mărturiseşti, Manoile, că eşti copil de tot! … dacă-ţi eram soră, te-aş fi corectat… dar nu sunt decât o amică, şi nu pot decât să fiu indulgentă la toate nebuniile ce-ţi trec prin gând.

— Eşti un înger, Froso! … Ah, pentru ce toate femeile nu sunt aşa?

— Vrei să faci aluzie la Mărioara?

— Ţi-am zis-o: numele acesta e mort pentru mine.

— Apoi dar, de cine vorbeşti? …

— Să vorbim altele, Froso! … lasă-mă să te admir de devotamentul ce ai arătat astă-noapte… eşti femeie rară… uşoară, nebunatică… iartă dacă-ţi vorbesc astfel: dar un caracter…

Nu apucai să-mi isprăvesc vorba, şi întâlnirăm sania Frosei întorcându-se să ne caute. Vezeteul până la barieră dase zborul cailor, fără să ştie că stăpâna sa a sărit jos; dar când a stat şi a văzut că ea lipseşte, a crezut că a pierdut-o, şi, având teamă, s-a întors s-o caute.

Sania se opri; ne urcarăm în ea şi intrarăm în Bucureşti. „ ianuarie.

Ţi s-o fi urât cu scrisorile mele! dar ce vei? asta e singura mea mângâiere.

Dar ştii tu, iubite? încă o iluzie pierdută de la mine; şi aceasta era cea mai din urmă care-mi rămăsese! Zoe s-a pierdut! … ianuarie.

Asta dată, hotărârea ce am luat va fi nestrămutabilă. Peste câteva zile, nu voi fi pe lume. Până atunce însă am să-mi scot din capete… am să-mi întocmesc un nou harem din cele dintâi fiice ale lui Pafos. Regina lor va fi Mărioara.

Ieri am jucat cărţi: am câştigat două mii galbini. Astă-dimineaţă era bâlci, sau, cum zic moldovenii, iarmaroc în salonul meu.

Toate matronele bătrâne din Bucureşti se aflau aice.

— Cine-mi cunoaşte pe una Mărioara? întrebai turma asta de babe.

Toate-mi răspunseră că numele acesta nu le este cunoscut.

„Ciudat! … ce-mi spuse Frosa? … ce interes ar avea s-o calomnieze? …”

— Ce fel este ea? mă întrebă una din babe.

În câteva trăsături îi făcui portretul şi biografia ei.

— Ştiu cine vrei să zici… Nebiruita! urmă ea, îndreptându-se către celelalte femei, care începură a râde. „Lasă-te pe mine!” fevruarie.

Cele dintâi umbre ale serei copereau capitala la vede- „ rea călătorilor întârziaţi.

Bucureştii sunt voioşi în serile carnevalului. Era o zi de duminică: mii de sănii, trase de câte doi cai fugători şi coperiţi de pânze albe, pături şi clopoţei, lunecau.ca nişte umbre zgomotoase pe Podul Mogoşoaei10, de ici până colo, încărcate de tot felul de oameni, de toate vârstele şi de toate condiţiile, învăliţi în tot felul de blane bogate şi călduroase.

Strigătul vezeteilor, amestecat cu ţipetele unor femei, ce dau, de câte ori o sanie era aproape să se zdrobească de alta, cu râsul celor nepăsători şi cu zgomotul miilor de clopoţei forma un zgomot mare şi confuz, care semăna cu o muzică bizară ce punea în mişcare dănţuitorii aceşti fantastici.

De prisos a-ţi mai spune că mă amestecasem cu aceşti nebuni. Sania mea era încărcată de câţiva oameni, iar eu mânarn doi cai şi mai nebuni decât noi.

Nu a rămas o singură sanie pe care să n-o fi atins în treacătul nostru; pe multe le-am răsturnat, pe multe le-am sfărmat. O sanie trecu repede ca săgeata pe lângă noi: era Zoe, cu o damă, în sania generalului rus.

„Zoe, în sania omului aceluia! … ah, nu, mă înşel: nu se poate!”

Voii cu orice preţ să ajung sania ca să mă informez mai bine.

Dau bici cailor şi arunc hăţurile din mână. Două săgeţi aruncate totdeodată nu ar fi zburat cu mai mare repegiune. Ajungem sania în care era Zoe: nu mă înşelasem… Zoe, văzând caii mei liberi, înţelese, poate, că acesta era efectul supărării mele; nu ştiu, dar scoase un ţipet ce găsi echo în inima mea.

Noi trecurăm ca fulgerul şi până la barieră răsturnarăm mai multe alte sănii.

Dar umbra se îndesise; primblătorii începuse a se retrage.

Ne întoarserăm dar acasă, să primim graţioasele nimfe ce trebuia să vie.

— Nu mai este îndoială – zisei – Zoe e pierdută! …

Abia intrarăm în casă, şi lacheul îmi anonţă sosirea unei fiice a Vinerii.

Zisei să intre.

— Cum te cheamă, drăguliţă? o întrebai.

— Din ce tărâmuri vii, neiculiţă? îmi răspunse ea. Aolio! Una este Zlatca Evreica, de la munte până la Dunăre, în Ţara Românească.

Era o femeie frumoasă; avea o talie elegantă şi o figură expresivă, cu trăsături foarte nobile şi proporţionate; dar albită ca un părete.

După aceasta veni una, încă copilă, încă novisă; timidă şi sperioasă ca o păsărică prinsă în laţ. Ea pleca ochii şi părea că roşeşte de meseria ce uneltea. Aceasta veni însoţită de mumă-sa. O mumă ce-şi aduce copila să o sacrifice pe altarul viciului! o mumă… mâna ei a netezit cosiţele sale şi le-a împodobit de fiori, ca să placă, şi mâna acestei mume n-a tremurat… gura ei i-a dictat, poate chiar fără voia acestei sărmane creaturi, locul unde trebuie să se prostitue, şi această gură pronunţă încă numele dulce de fiică… şi toate aceste pentru puţină pâne! … Uşa se deschide, toată adunarea bate-n palme.

— Nebiruita! Nebiruita! … strigară toţi cu o vie plăcere.

Era Mărioara.

Vederea aceasta îmi făcu o impresie curioasă. Ochii mi se umplură de lacrămi.

— Cine-i stăpânul casei? mă întrebă ea.

— Iată-l – îi răspunse unul – Manoil…

— Manoil? zise Mărioara gânditoare.

— Ce ai, Nebiruito? ce ai rămas pe gânduri?

— Nimic… o suvenire… am cunoscut, sunt doi ani, un Manoil.

— Vede? întrebă ea pe un june.

— Vede, îi răspunse acesta.

Loveşte cole! îmi zise Mărioara, întinzându-mi mâna.

— Ce ai întrebat de văd?

Nu înţelegi limbagiul nostru? … ai bani? iată ce am întrebat. Dar iată Creaţa, Despinca, fata cucoanei! … Ei, scena se deschide frumos… înainte! Să trăiască sultanul! … Ascultă, drăguţă – îmi zise ea puindu-mi braţul. Împrejurul gâlului eşti al meu, şi te iau… dar spune-mi unde diavolul ai ascuns pân-acum ochişorii cei drăgălaşi, de nu i-am văzut pe aici? … Eşti frumos, Manoilul meu… ah, cât am să te iubesc! …

— De mâne înainte.

— De mâne? nu voi… din astă-sară… Oh, nu voi suferi să te văd la picioarele altiia…

— Am dat parola… copila asta care o vezi…

— A, copiliţa asta, ce ţine ochii în jos ca o mireasă de la Ploeşti 1 cine eşti tu, care vii să-mi răpeşti amantul? … Cine te-a adus aice?

— Taci, Mărioaro… te rog.

— Este timpul ca să mergem la club, zise unul din convivi.

— Plecăm! strigară toţi.

Lacheii aduseră o colecţie de măşti şi domine; fiecare îşi alese costumul, şi în cinci minute am fost gata.

— Ce faci? întrebai pe fetiţa cea timidă, ce o adusese mumă-sa, şi care sta la o parte fără să se mişte.

— Voi să-ţi vorbesc – îmi zisă ea – dar nu aici.

— Să-mi vorbeşti? vino în salon.

Ea mă urmă. Acolo, se aruncă la picioarele mele şi, luându-mi mânile, le încărcă de sărutări.

— Scapă-mă, scapă-mă – îmi zise ea plângând – eşti bun şi nobil… mă vei înţălege, şi fie-ţi milă de mine! …

— Ce este? Spune…

— Oh, domnule… femeia asta ce m-a adus aice este mumă-mea… femeia asta ce va să mă piardă este muma mea. Ea are un amant care-i cere bani; nu este nimic care să nu facă pentru dânsul; preţul, cu care ea vra să-mi vândă cinstea, este în folosul omului aceluia… Am venit fără voia mea… sunt câteva zile, ea îmi propuse să mă duc la un boier; eu m-am împotrivit, m-am rugat, am plâns, dar în zădar… apoi i-am spus că oi să fug în lume… atunci ea sări asupra mea ca o fiară şi-mi făcu trupul vânăt de bătăi… Insă nu izbuti a mă pierde. Astăzi iar îmi propuse. Atunci îmi zisei: „M-oi duce, poate că omul căruia mă vinde va fi mai cu inimă decât mumă-mea… Poate că în fundul inimei lui va fi mai rămas încă o lacrimă de compătimire… Poate-i va fi milă de mine şi mi-a scăpa cinstea, şi mă va smulge din ghearele acestei mume crude! … o, Dumnezeule, aşa-i că nu m-am înşelat?”

— Ridică-te copilă, n-ai nici o temere! … oi să te trimet la o cucoană la ţară, unde vei fi în siguranţie… Luai condeiul atunce şi scrisei: „Dragă duducă, Fetiţa asta este virtutea personificată. Ea îţi va spune ce soartă o goneşte. O pui sub protecţia d-tale; ştiu că eşti generoasă pentru toţi şi pentru toate; fii şi pentru dânsa. Adio, dragă duducă, nu mă uita!

Manoive.

Chemai pe slugă.

— Mâne să te scoli de dimineaţă, să iai cai de poştă, să-i pui la calească şi să te duci la Petreni cu scrisoarea şi cu copila asta; îmi vei răspunde de dânsa cu capul. Du-te, iar tu, copilă, intră colo, în cabinetul meu, şi te odihneşte până mâne dimineaţă…

— Mulţemim, domnule, mulţemim! … eşti un suflet generos şi nobil! …

Mersei să însoţesc pe ceilalţi.

Sala balului era încă plină. Căutai pretutindene să văd pe Zoe. Deşartă dorinţă!

Intrai în sala unde se joacă cărţi, târâ‘nd după mine trupa zgomotoasă. Zoe nu era nici aici.

Pe masă era o movilă de aur.

Un evreu, în mijlocul a douăzeci de puntători, întorcea neîncetat o pereche de cărţi în mână.

— Va banque! 11 îi strigai eu, puind o carte pe masă. La vorbele aceste toţi întoarseră capul cătră mine, privindu-mă cu mirare, şi fiecare îşi trase cartea ce pusesă.

— Scoate bani – zisă bancherul sau scoate-ţi masca, ca să te cunosc.

Aruncai pe masă o pungă cu o mie de ducaţi. …

— Cartea pe faţă! îmi zise el.

— Mergi înainte… stăi… am câştigat! …

Luai banii şi ieşii în sală, dând braţul Mărioarei.

— Acum să cinăm, dragii mei!

Să cinăm, ziseră femeile.

Trecurăm într-un cabinet la o parte. Aici dădui ordin să se puie şaptesprezece talgere. O mulţime de cunoştinţe veniră de mă felicitară.

Invitai pe toţi la masă. Eram opt bărbaţi; ne mai trebuia trei femei… şeful poliţiei se însărcină să le aducă.

— Ne puserăm la masă. Mărioara desfăta societatea prin glumele sale.

În. Sănătatea lui Manoil! strigă unul, rădicând un toast.

— Vivat! …

Toastele se repetară, şi vinul curgea în torent.

— Eu proclam pe Manoil şeful nostru! strigă un altul.

— Cel mai frumos amant ce am avut! zisă Mărioara, cerându-mi o sărutare.

— Să trăiască Manoil!

Capul mi se întorcea.

— Pentru ce te-ai întors din Roşia, Nebiruito? strigă unul.

— Amorul patriei a înturnat-o, zisă un altul.

— Taci, Petrachi! zisă Mărioara. Tu nu deschizi niciodată gura decât ca să spui o prostie… vedeţi cum se scriu istoriile în secolul nostru? …

— Apoi dar, spune tu.

— Băiete, dacă vreodată te vei apuca să scrii biografia mea, scrie că Nebiruita s-a întors din Roşia pentru că amantul ei nu mai avea nici un ban. Nu-mi place să mă linguşască nimeni.

— Nebiruito – îi mai zisă unul – eu mă însărcinez să scriu viaţa ta, cu condiţie să-mi spui câţi bărbaţi ai iubit!

— Dar ce naiba aveţi, domnilor, în astă-seară? … ar zice cineva că v-aţi lăsat duhul la uşă! … câţi bărbaţi am iubit? … voieşti să mă insulţi? dragul meu, pentru Dumnezeu! nu-mi scrie viaţa, căci în loc să faci un roman sau o tragedie, te vei trezi că ai făcut o novelă pastorală.

— E nepreţuită, zisă altul.

— Vorbeşti ca când nu te cunoaşte nimeni – zisă aga

— Sâ‘nt doi ani, la Petreni, erai nebună de amor după un… să-l mai numesc?

— Zi mai bine după doi… şi pentru ce să nu-i numeşti? … să-i spun eu: unul era Alexandru, şi altul Manoil… ca tine, dragul meu… şi îţi seamănă… dar este multă vreme de când n-am mai auzit vorbindu-se de dânsul… sunt sigură că a murit, cel dintâi era mai pozitiv, şi a ştiut să se folosească de şederea mea la ţară’. Cel al doile era un poet… mă iubea, sărmanul, ca un nătărău; dar fu mai puţin folosit decât Alexandru; însă vă jur că n-am iubit nici pe unul, nici pe altul.

— Eşti dar o femeie fără inimă, îi răspunse unul.

— Eşti un nebun – îi zisă ea – auzindu~te, cineva ar crede că eşti un vieţuitor din lună! o femeie care se prostitue la cel dintâi sosit care-i zice că o iubeşte, că moare de amor, este o femeie de inimă, nu-i aşa? dar, imbecile! oameni de aceia sunt mulţi; toţi pot să-ţi zică că te iubesc, că mor de amor… vorbele nu costă nimic… Trebuie dar să te dai la toţi, căci trebuie să ai inimă! …

— Este nepreţuită, repetă cel ce mai zisese vorba aceasta.

— O idee! strigă unul. V

— Care?

— Să mergem să jucăm cărţi, şi cine va câştiga să dea toţi banii Nebiruitei… i se cuvine, căci, pre legea mea, este nepreţuită!

— Bun – răspunsei eu – am două mii ducaţi cu mine; toată starea mea în bani! ori îi pisez toţi, ori Îi îndoiesc şi-i împart cu Nebiruita.

— Ştii ce neiculiţă! îmi zisă Mărioara. Închipueşti-ţi că ai câştigat aste două mii ducaţi care-i ai; şi, dacă eşti hotărât să-i împărţi cu mine, dă-mi acum o mie.

— Lasă-mă, Mărioaro! mia care mi-o ceri poate o să-mi aducă norocul. Să câştig încă două mii, ş-apoi să vezi viaţă ce o să ducem!

— Bravo, noroc bun, Manoile! un toast în norocul lui Manoil, domnilor!

— Bi’avo, ziseră toţi; toastele se repetară şi eu, însoţit de vreo doi din convivi, plecai, lăsând pe ceilalţi cu femeile la masă.

— Ai pierdut, îmi zisă el cu sânge rece.

— Quitte ou double J12 îi zisei, puind altă carte.

El amestecă cărţile, le întoarse:

— Ai pierdut, îmi mai zisă el, scoţându-mi-o m faţă.

Dau toţi banii ce aveam.

— Nasturii cei frumoşi de briliant nu-i joci?

— O sută de ducaţi mă ţin.

— Fie, ţi-i primesc cu două sute.

— Iarăşi ai pierdut, îmi zice.

— Caii şi trăsura, cinci sute de galbini.

— Fie!

— Întoarce, că cartea-i pe masă.

— Ai pierdut iarăşi, domnişoruie!

— Mobilele şi tot ce am în casă, trei sute de galbini! primeşti?

— Fie., stos!

— Vaiet!

— Ai pierdut iarăşi!

— Fă-mi credit.

— Nu se poate. Apoi, plecându-se Ia urechile mele: Zoe te iubeşte – îmi zise – renunţă la dânsa; o mie de ducaţi să jucăm!

— Generalule!

— Gândeşte-te, ia-ţi seamă!

— Fie! îi zisei, şi simţii că casa se învârteşte cu mine.

— Ai pierdut, îmi zisă el, şi lăsă cărţile din mână. Apoi, plecându-se iarăşi la urechea mea: Astă-sară chiar voi veni să iau în stăpânire caii şi apartamentul d-tale, cu tot ce se află înlăuntru.

— Astă-seară? nu se poate! o, unde să mă culc?

— Unde ştii… asta nu mă priveşte.

— Dar, generalule, fii omenos!

— Vrei să-ţi fac graţie? …

— Graţie? Află, domnule, că românul nu cere graţie în nenorcirile sale.

Eram desperat. Mă întorsei în cabinetul unde aşteptau femeile.

— Am pierdut tot! …

— Nu e nimică – răspunse Mărioara – nici eu vra să zică n-am câştigat. Mâni o să-ţi întorci. Umpleţi paharele, domnilor, şampania deşteaptă bucuria şi sparge întristarea!

Capul meu vuia; credeam că casa se întoarce eu mine, vedeam oamenii pe jumătate; pare că toţi dănţuia înaintea ochilor mei! Mărioara nu era mai puţin ameţită; părul ei scurtat şi castaniu cădea pe umerii albi ca laptele. Ea se pleca pe mine, gura ei căta neîncetat când buzele mele, când paharul de şampanie.

— Viaţa e tristă, amicii mei, să bem, ca să înecăm durerile ce simţim! …

— Ce, ai şi tu dureri? o întrebă unul.

— Dacă am dureri? … crezi că viaţa ce o duc îmi este plăcută? crezi că nu am o minută în care roşesc de mine însumi şi plâng cu lacrimi?

Zicând vorbele aceste, o înecă plânsul.

— Dar sunt nebună! urmă ea. Dragii mei, iertaţi-mă, uitasem că eu sunt aici ca să vă fac de petrecere… să bem… bucuria va … vino, scumpul meu Manoile… o sărutare, o lungă sărutare, şi fii voios, astfel este cartea.

— Dar am pierdut tot.

— Ce fel?

— Tot, îţi zic; acela ce cerşete pe poduri este mai bogat pe lângă mine… nu mai am nimic…

— Nici cu ce plăti masa?

— Nu mai am nici unde dormi astă-noapte, am pierdut trăsura, caii, casa şi tot ce am înlăuntru… nu mai am decât fracu ăsta ce vedeţi asupra mea! …

— Adevărat – strigară doi inşi noi am fost marturi la aceasta.

— Dacă este aşa – zisă Mărioara – îţi fac reverinţele mele, domnule Manoile, vei plăti scump farsa ce ne-ai jucat! …

— Dacă este aşa – zisă birtaşul – vei avea bunătate să-mi laşi aice fracul…

— Bravo – strigă altul – dezbrăcaţi-l!

Oameni şi femei puseră mâna pe mine; într-un minut eram jumătate dezbrăcat.

— Aide – zise un vechi camarad – fă-ne ceva versuri să te iertăm!

— Ce, este poet acesta?

— Atâta-i lipsea!

— Manoile, dacă eşti poet, gâceşte cu ce se rimează poeţel?

— Cu uşurel, răspunse altul.

— Ba cu mişel, strigă un altul, şi toţi începură să râdă. – îmi vei plăti cu sângele tău aceasta! îi strigai. Râsul lor se adăogi.

— Manoile, fă-mi o odă, să te plătesc aice…

— D-zeul meu! cine mă va scăpa? …

— Eu, răspunsă un glas de femeie.

Mă întorsei şi văzui o femeie în mască, care-mi întinsă mâna.

— Vino, Manoile!

— Zoe! …

— Unde să vie – zisă birtaşul – este dator cu o sută de galbini.

— Iată-i zise ea, aruncând o pungă plină cu aur.

Birtaşul numără banii şi află suma îndoită.

— Dacă este aşa. Am cinste să mă închin…

— Vino, vino, Manoilul meu!

Mă îmbrăcai şi urmai acest înger ceresc.

— Să ieşim de aice, zise Zoe.

— Dar unde să mergem?

— Acasă.

— La mine?

— Dar.

— Datnu ştii nimic? … dreptul de a reintra în casa l-am pierdut în cărţi… casa mea va fi orizonul de acum înainte…

— O, Dumnezeule!

— Zoe, Zoe, sunt un mizerabil… numai moartea poate să mă scape! …

— Manoile, nu vorbi astfel…

— Zoe, nu sunt demn de pardon… am jucat în cărţi… întoarce-ţi ochii de la mine, căci ai să auzi un lucru grozav.

— Pentru D-zeu, mă spării! …

— Am jucat în cărţi… pardon… pardon… pe tine, Zoe, pe tine te-am jucat…

— Nu te înţeleg…

— Un om mi-a zis: „Zoe te iubeşte; renunţă la ea, şi să jucăm: dacă pierd, pierd o mie de ducaţi, dacă câştig…”

— D-zeul meu… dar eşti nebun… unde o să dormi astă-noapte? …

— Nu ştiu.

— Să mergi la Frosa, sau la Elena… aşteaptă-mă un minut… voi să le întâlnesc…

Zoe se duse.

Generalul trecu pe lângă mine.

— O vorbă, domnule!

— Două, dacă vrei.

— Dinioarea erai egalul meu; acum nu ai nici unde să treci noaptea. Vino să-ţi fac o propunere.

— Care?

— Ştii că sunt puternic? … înaintea mea nu este nici o autoritate aice care să ridice fruntea…

— O ştiu.

— Eu din astă-sară îmi iau casa în stăpânire.

— Poţi.

— Dar pot totodată, nu numai să te las acasă, dar să-ţi întorc şi banii ce am câştigat.

— Cum?

— Mai întâi să ieşim îndată de aice.

— Pe urmă?

— Acasă ţi-oi spune.

— Primesc.

Ieşirăm din bal, în câteva minute furăm acasă.

— Ia o hârtie şi scrie ce ţi-oi dicta eu…

— Numai să nu fie o laşitate.

— Domnule!

— Dictează… vom videa…’ „Zoe, Dacă vrei să mă vezi încă o dată, câteva minute înainte de a muri, grăbeşte de vino.” Destul. Acum subscrie şi trimite scrisoarea la Zoe. Tu vei pleca de-acasă, înţălegi? … iată condiţia de care îţi vorbeam.

— Ascultă, generalule, am călătorit mult, am văzut tot felul de ţări… prin urmare am cunoscut tot felul de mizerabili! … iar niciunul care să te întreacă! …

Generalul se sculă.

— Domnule, astă insultă se poate spăla numai cu viaţa! …

Nu apucă să mântuie şi deodată văzui că uşa cabinetului se deschise repede.

Era Frosa şi Zoe.

— Mulţămesc, Manoile, mulţămesc – îmi zise Zoe – ai inimă nobilă!

— Stăi, generalule – zise Frosa – ascultă, Manoile, omul acesta este un laş, un ticălos…’ cărţile cu care ţi-a câştigat erau măsluite… nu-i eşti cu nimică dator! …

— Doamnă, ie-ţi seama… o să-mi răzbun amar! zise generalul ieşind.

— Să-ţi răzbuni asupra unei femei? nu este noutate ceea ce zici.

— Cărţile erau prifăcute?

— Ascultă, Manoile. De când ai intrat în bal, nu te-am scăpat un minut din vederea mea; pe când jucai, eram acolo, lângă generalul; un ofiţer îi da de câte ori puntai o păreche de cărţi pe ascuns; privitorii şoptiră la urechele mele: „Cărţile sunt măsluite, îl înşală! …” însă nime nu avu curagiul să ţi-o spuie ţie… eram indignată, cu atâta mai mult căci auzisem ce-ţi şoptise generalul… astfel îi smulsei cărţile din mână: „Generalule, eşti un laş!” îi zisei. „Vedeţi, domnilor11, mă îndreptai cătră mai mulţi jucători care, examinându-se, declarară că aveam dreptate. Te căutam să-ţi spui, când găsii pe Zoe spăimântată de nenorocirea ce ţi se întâmplase. Copila îmi zise că te-a văzut în bal; te căutarăm în deşert. Atunci, crezând că ai venit acasă, alergarăm aci, tocmai pe când intrai cu generalul. Temându-ne de vreo laşitate din partea acestui om, ne ascunserăm în cabinetul cela de unde am auzit toate.

— Mulţămesc, bunul meu Manoil… căci dacă mi-ai fi trimes scrisoarea aceea, aş fi venit îndată.

— Dar e târziu… Zoe, să mergem acasă.

— Da, buna mea Frosă…

— Manoile, cred că o să te videm înainte de plecare, nu-i aşa?

— De plecare? nu înţăleg ce vrei să zici.

— Ne ducem la Paris… cel mult… peste patru zile…

— Singură? …

— Cu Zoe, Elena şi Andrei…

— Cu Zoe?

Lucru ciudat! … Noutatea asta făcu o impresie străină asupra mea… nu ştiu ce simţii, dar aş fi voit ca Zoe să nu plece, sau să nu plece fără de mine. Văzui în imaginaţia mea, ca printr-un vis, copila aceasta, lăsată în voile sale, ocolită de adoratori… iar eu şters din suvenirea sa… oh, eram gelos! … „Zoe pleacă! …” Cuvântul acesta îmi făcea rău, ea era singura fiinţă ce se mai interesa de mine; şi o pierdeam pentru totdeauna, poate.

— Ei, bine? mă întrebau Zoe cu Frosa.

Aş fi dat lumea ca să nu plece.

— O, D-zeule, aşadar am să rămân cu totul străin în lume! …

Cu vorbele aceste mă înecă plânsul.

— Trebuie să fiu prea degradat şi prea nefericit, de bunăoară că toată lumea mă părăseşte.

Îmi ascunsei capul în mâni şi, fără să voi, plângeam ca un copil.

— Zoe, dacă inima nu te mai ţine aice şi dacă sunt ursit să văd stângându-se cele mai dulci vise de fericire ale vieţii mele, şi să mor de durere, pleacă! pleacă! singurul lucru ce te rog, este: să nu mai gândeşti, şi să nu-ţi mai aduci aminte de mine. Dar eşti crudă, Zoe! … Căci eu nu am meritat o lovitură ca aceasta! … ah, în adevăr, doamna mea, sunt nebun ca să vorbesc astfel… căci, în sfârşit, cine sunt eu? … un om vil şi degradat, pe care sufletele cele mai vile şi mai degradate ar fi trebuit să-l părăsească! … da, da, sunt nebun… ah, pardon, pardon, Zoe, dacă am crezut un minut că un înger ca tine a putut să mă iubească! …

— Nu-ţi ziceam eu? zise Zoe, aruncându-se în bra*ţul meu. Te iubesc, te iubesc, Manoilul meu! … nu, nu voi pleca; o durere desperată îmi insufla ideea aceasta… dar acum… oh, zi, zi încă o dată că mă iubeşti! … vorba asta în gura ta este dulce ca viaţa! …

Vorbele, fără şir, se grămădeau pe buzele sale: lacrimile străluceau în genele ei.

— Te iubesc, Zoia mea! … încă de mult, eu însumi nu ştiam… da, da, te iubesc! când auzii că ai să pleci, mi se păru că o mână de fier îmi smulge inima! …

La vorbele aceste, Zoe plângea cu hohot.

Iartă-mă, îmi zise ea. Sunt atât de fericită! … nu ştiu ce zic, ce fac… ah, când ai şti cât sufeream! …

Zoe, numai eu am trebuinţă de iertare.

— Fetică – zise Frosa – este miezul nopţii, să mergem!

— Dar, Zoica mea… acum să te duci… ai făcut un om fericit, ai rădicat un om din tina ticăloşiei… acum poţi să te duci şi fii mulţumită în inima ta… aduce rea-aminte a cuvintelor tale va rămânea să mă mângâie în singurătatea mea! …

— Mâne vom prinzi împreună, zise Frosa, şi făpturile astea june şi drăgălaşe dispărură ca două umbre de fericire.

fevruarie.

Abia cele dintâi raze ale zilei pătrunseră în camera mea, şi generalul trimise doi marturi să mă cheme la duel.

— Generalul îmi face mare onoare, le răspunsei eu. Primesc cu plăcere propunerea sa… nu aveţi trebuinţă a vă înţălege cu martorii mei; mă voi bate cu armele ce va voi generalul… locul, pavilionul de la Băneasa; la amiazăzi voi fi acolo cu martorii mei.

Trimişii generalului ieşiră.

— Domnule Manoile! îmi zise Ana, copila ce o smulsesem din ghearele prostituţiei şi care dormea într-un cabinet alăturea, aşteptând să plece la ţară.

— Ce vrei, Ano?

— Vrei să te baţi în duel? am auzit tot fără să voi: te încredinţez… nu-mi puteam astupa urechile.

— Ei, bine şi pe urmă?

— Poate să te omoare… ce păcat… eşti atât de bun, atât de mărinimos! … Dacă aş putea, te-aş opri, dar nu am nici un drept asupra d-tale. Îţi fac însă o rugăciune!

— Spune, copilă!

— Lasă-mă să stau încă astăzi aice… Rănit, ferească Dumnezeu! să aibă cine să te caute: o femeie se pricepe mai bine…

— Eşti liberă să faci ce vrei.

Mă îmbrăcai şi ieşii să-mi caut marturi.

Băgai de samă că toată lumea ce mă cunoştea şi ce întâlneam sau întorcea capul, sau se uita la mine cu curiozitate. Îmi închipui că aceasta vine de la scena ce avusesăm la bal.

Merg la doi inşi care-i cunoşteam; îi rog să-mi fie marturi: nu vor să primească.

Oriunde mă îndreptai, îmi închiseră uşa.

Temându-mă să nu lipsesc de la randevu, alergai la Băneasa, fără marturi. Nimeni! aştept acolo: nimeni.

Mă întorc acasă; întreb dacă cineva m-a căutat: nimeni! …

— Cu atât mai bine că n-ai găsit pe nime, zise Ana.

— Ano, mi-am luat de seamă că tu nu trebuie să te duci la ţară. Ţi-am găsit eu un loc mai bun aice în Bucureşti. Este aice o domnişoară frumoasă la chip ca şi la suflet. Ea mă iubeşte; eu o iubesc ca viaţa. Dar sunt nebun! … Ce-ţi vorbesc eu ţie astfel de lucruri? … tu nu ştii încă ce vra să zică a iubi.

— Îţi cer iertare, domnule Manoile, îmi zise ea. Sunt de cincisprezece ani, este adevărat, dar nenorocirile mi-au dat douăzeci. Părăsită de mumă, de toată lumea, simţeam trebuinţa de a iubi ceva… iubesc un băiet de douăzeci de ani, care, ca mine, este şi el străin în lume; noi, săracii, noi iubim mai mult decât d-voastră, căci în viaţa simplă şi tristă, inima este singura a noastră comoară.

— Bine, Ano, şi unde este iubitul tău?

— El este în casa logofătului B…

— În ce condiţie?

— Rob.

— Rob? ţigan? tu, o fiinţă atât de frumuşică, să iubeşti un ţigan!

— Aşa, domnule, şi încă cu iubirea cea mai adevărată. Dar când ai şti ce suflet are băiatul ăsta; când ai şti câtu-i de bun, delicat, cuminte… O, domnule… să-l auzi cât de dulce vorbeşte! să vezi cum scrie…

— Cum, un ţigan să ştie carte?

— Da, domnule! Dascălul care avea boierul în casă pentru copii l-a învăţat şi pe însul carte. Toată ziua muncea bietul băiat ca un rob, iar noaptea învăţa, căci avea tragere de inimă. Nu este destul atâta, dar el şi zugrăveşte, domnule, a învăţat şi zugrăvitura de la dascălul acela. Să vezi cum mi-o făcut portretul meu, fără să fiu faţă… Vorbind astfel îmi scoate un cadru mic, cu două feţe.

Pe o parte era portretul ei, desemnat ca tuş; era destul de bine, pe ceia parte era un portret bărbătesc.

— Dar acest portret al cui e?

— Este portretul său. L-am rugat eu, şi s-a zugrăvit singur în oglindă. Aşa că-i bine, domnule?

— Amantul tău, Ano, este cu talent, şi îţi dau dreptate să-l iubeşti.

— Aşa-i că e păcat, domnule, să fie rob? închipuieşte-ţi ce voi face eu acuma cu iubirea mea? eu nu-l pot dobândi decât făcându-mă roabă; şi ştii, domnule? numai ideea asta mă face să nebunesc. Este grozav lucru a fi cineva rob, domnule, nu-i aşa?

— Ai dreptate, copila mea, robia este amară!

— De multe ori l-am îndemnat eu să se hotărască să fugă cu mine; să trecem în altă ţară şi să ne facem nevăzuţi de aice, ca să trăim liberi, dar el nu vra, căci nu se îndură să lase pe mumă-sa, pe care o iubeşte ca sufletul. Eu, una, nu ştiu cum poate el să-şi iubească muma. El să şi teme: boierul, stăpânul său, e mare şi puternic; el, prin ocârmuire, îndată ne-ar urmări şi ne-ar prinde, şi atunce ar fi vai de el! … Ah, Dumnezeule, când ar şti Stănică că eu sunt aice, sunt sigură că s-ar ucide! …

— Linişteşte-te, Ano! Zoe o să facă fericirea voastră… sunt încredinţat…

— Ah, domnule Manoile, ce văd? … uită-te! …

Copila ieşi şi după două minute intră spărietă.

— Domnule Manoile, poliţia! …

— Zi să intre!

Secretarul poliţiei intră însoţit de doi.

— Cunoşti stiletul acesta? mă întrebă poliţaiul, arătându-mi un cuţit plin de sânge.

— Este al meu – îi răspunsei – literile aste iniţiale mărturisesc. Dar cum se află el în mâna d-tale? ieri încă era pe masa mea, aice! …

— Acest stilet s-a găsit în noaptea trecută înfipt în inima colonelului P…! zise el.

— Amantul unei femei numită Mărioara?

— Vezi că ştii? … scrieţi aceasta, domnilor, ca prima d-sale arătare! … Acuma, domnule Manoile, trebuie să înţelegi că este bănuială cum că uciderea asta s-a comis de d-ta… Mărioara aceea te acuză, şi cuţitul acesta, care nu tăgăduieşti că e al d-tale…

— Ce fel mă acuză Mărioara?

— Zice că te-a văzut ieşind din camera colonelului…

— Calomnie, domnule, calomnie infamă!

— Acuma deodată d-ta eşti arestat, domnule, inţălegi bine că nimeni nu poate zice încă că d-ta eşti ucigătorul… este bănuială… noi ne facem datoria până când tribunalul va hotărî…

Apoi turnâ‘ndu-se cătră Ana:

— P’ata asta, oricine ar fi, se socoteşte arestată. Porunca zice să te arestăm în casa d-tale… o persoană deosebită ca d-ta nu are loc la puşcărie… Nimeni nu poate ieşi de aici! Acuma, domnilor, noi să mergem!

Poliţia ieşi.

— Domnule Manoil, nu eşti vinovat… D-zeu însumi să mi-o zică, nu o cred! …

— Eşti bună, Ano, îţi mulţumesc! Nu mă tem de legi. Dreptatea va fi pentru mine… sunt calomniat dar am cuvânt să mă tulbur: calomnia este ca un cărbune stins, ce nu te arde, dar te mânjeşte. Ieri seara încă, eram ferice ca o pasere în aer; şi astăzi… dar este o fatalitate ce cade asupra mea! abia îmi zâmbeşte un minut de fericire… şi se stinge ca un vis! … Zoe, poate, nu va crede niciodată că sunt nevinovat! toată lumea mă va ocoli; părinţii mă vor arăta copiilor lor, şi vor yi ‘e: „Acest om este un ucigător!”

Un serv îmi aduce o scrisoare.

„O scrisoare! poate de la Zoe! … O deschid… era de la martorii generalului.

„Domnule!

N-am venit la randevu pentru că eşti acuzat de ucil)-ta înţălegi că pe cât timp vei purta acest nume, nu poţi să te baţi cu un om onorbil”.

Scrisoarea aceasta îmi explică primirea cea rece a cimu’âtinţelor mele în ziua aceasta, refuzul martorilor ş.e.l.

… Moţul se răspândise în oraş că sunt ucigător.

Mulţimea, credulă… se strânse înaintea casei mele. Unii strigau: „Afară ucigătorul!”, alţii aruncară cu pietre în ferestre. Pe Ana o răni la cap. Poliţia veni şi împrăştia norodul.

fevruarie.

Toată lumea mă ocoleşte. Zoe plânge, nenorocirea mea îi va ucide viaţa, trebuie să mă fi despreţuind! …

Numai la nenorocire cunoaştem adevăraţii amici! … eu însă nu am niciunul, căci toţi m-au părăsit, până şi Ana. Toţi, afară de unul, care niciodată n-a avut un bine deosebit de la mine; German, sărmanul bătrân să-l fi văzut cum îmi lua minele şi le săruta, zicându-mi: „Curagiu… Dumnezeu e ban! …”

Ana, care o credeam a fi un înger. Însuşi ea a fugit! dar sunt nebun, pentru ce mă voi plânge? trebuie să sufăr faptele mele! cine altui, decât eu însumi, este cauza tuturor acestor nenorociri? … fevruarie.

Nu trebuie să osândim repede.

Zoe a venit să mă vadă.

Abia întră în camera mea şi mi se aruncă în braţe plângând.

— Manoile, toţi te părăsesc; în familia noastră nime nu vrea să x mai audă de tine vorbind; numai unchiul meu îţi ţine parte. În lume, femeile, mai generoase decât bărbaţii, au luat partida ta; dar eu sunt sigură despre inocenţa ta! … Eu, Manoile, sunt încredinţată că nu eşti culpabil., eşti jucăria unei intrigi infame… Ah, ce necaz am avut până să viu aice! …

— Zoe, îngerul meu, care-mi dai viaţă în minutele aceste, îmi zici că eşti sigură de inocenţa mea… ei, bine… sunt fericit! … ucigă-mă; voi muri cu nepăsare! ce-mi pasă că lumea mă ocoleşte? tu îmi rămâi, Zoica mea! … Lumea, pentru mine, eşti tu! Amorul unei femei degradate m-a fost degradat, şi îmi făcusă viaţa povoară; amorul tău mă rădică şi-mi face zilele plăcute! … Lase-mă să-ţi sărut mânile… picioarele… o, sufletul meu… lase-mă să te admir! eşti frumoasă sub costumul acest negru, frumoasă ca dimineaţa care iesă din umbrele nopţii! … Lase-mă să admir florile acele cereşti şi fragede ce soarele tinereţei le seamănă pe feţele tale… să le admir eu, eu singur., căci vezi, Zoică, sunt gelos şi de lumina zilei ce te sărută! …

— Manoile! …

— Sunt nebun, nu-i aşa?

— Nu am zis aceasta. Dar pentru ce să fii gelos? … sau mai bine… da, da, Manoile, fii gelos… şi mă iubeşte! … eu însumi sunt geloasă… Ah… când ai şti cât am suferit pe când te vedeam vorbind cu alte femei! … dar eram nebună, nu aveam cuvânt; aşa e, Manoile? Ah, zi că nu aveam cuvânt!

— Copilă!

— Mi se părea numai că am cuvânt; nu este aşa?

— Zoe, poţi bine să zici vorba asta, căci nu eram atât de căzut, pre cât mă arătam. Fiinţele acele voioase ce aveau numai chipul femeilor se împărtăşea de masa mea, dar nu şi de inima mea.

Dar să lăsăm vorbele aceste, o, dulce înger! trecutul mă face să roşesc şi să tremur… mi se pare că mă trezesc cu patimă vi cu sinceritate! … însă adu-ţi aminte,.ini iii ij’. Ilor, cel pul, iu în opinia lumei.

Şi v ţi pasă de lume, ai zis, dacă eu te iubesc… apoi, mâne vei fi liber… căci eşti inocent… o, sunt sigui’ă e. I degetul lui l)-zeu va descoperi inocenţa ta… o dată liber… plecam de aice, în ţări streine!

Ai uitat că eu nu mai am nimica?

— Dacă vrei tu, Manoilul meu, oricând mi-ai zice, mâna aceasta va fi a ta… eu am avere mare… ce este al meu va fi al tău… nu o să fii bărbatul meu? …

— Lumea o să zică că mă hrăneşti tu

— Ce-mi pasă de lume!

— Conştiinţa mea!

— Conştiinţa ta? dar este întemeiată pe prejudeţele lumei… vom merge la moşiile mele, care sunt largi şi frumoase. Eu voi fi fericită pretutindene unde vei fi tu. Vom lucra pământul. Tu nu vei urmări viaţa vagabondantă a slujbelor, nu-i aşa? Trăind la ţară ne vom deda la o viaţă dulce, pastorală; vom avea cărţi cari să ne distragă; ne vom cultiva spiritul… şi amorul va face din inimile noastre nişte modele demne de paradis… în câţiva ani, cultivând moşiile, vom îmbunătăţi starea locuitorilor; vom face mult bine; ş-apoi în scurt vei face stare tu însuţi, şi starea aceea va fi a ta. Apoi, tu nu ştii, Manoile, tu nu eşti sărac pre cât gândeşti… moşia ta s-a vândut la licitaţie; dar unchiu-meu a cumpărat-o pentru tine.

— Adevărat? …

— Eu am scris acturile.

— Ah, Zoe, eşti încântătoare!

— Nu, zi-mi că am cuvânt.

— Tot cuvâ‘ntul, îngerul meu!

— Vezi aşa, acum eşti cuminte!

— Dar judecata?

— Eşti inocent, Manoile, şi nu ai a te îngriji.

Secretarul poliţiei intră în cameră.

— Doamna mea, este timp! … Măria-sa doamna te aşteaptă! …

— Viu.

Acest trimis se închină şi ieşi.

— Voiam să te văd… însă nu puteam să răzbat aice, zise Zoe, care vru să-mi explice aceasta. Atunci m-am dus la doamna; i-am căzut la picioare; i-am spus că eşti inocent… că voi să te văd… Doamna este un suflet bun şi nobil., m-au luat ş-am venit împreună aice… Este afară, mă aşteaptă… Adio, Manoile… o să fii liber… sau dacă ursita nu va avea îndurare, oh, te voi însoţi, Manoile, oriunde, în exil şi în mormânt! …

7 fevruarie

Iubite …

De două zile s-au întâmplat atâtea lucruri cât mi se pare că visez!

Ieri era să ies înaintea judecăţii… la douăsprezece oare, poliţia veni la mine, mă puseră într-o trăsură închisă şi merserăm la Divan.

Domnul numise o comisie, înadins, compusă de cinci membri dintre persoanele cele mai onorabile. Când intrai în sală, toţi judecătorii aruncară ochii asupra mea şi păreau că compătimesc cu mine. Adevărul este că opinia publică este luminată de o zi, mulţemită femeilor.

Mărioara şi servitorii mortului erau aci. Aceasta purta negru; faţa ei altă dată strălucioare de frumuseţă şi frăgezime, acuma era veştedă, încreţită şi vânătă; privirea ei stânsă şi spărioasă.

— Femeie – întrebă prezidentul, un boier gros cu ochelari – unde te-ai născut?

— În Bucureşti.

— Care-ţi este meseria?

— Cusutoreasă… modistă.

— Cum te cheamă?

— Mărioara din botez…

— Iar din gura oamenilor, Nebiruita! strigă un gamen dintre auzitori, şi toată lumea râse.

— De câţi ani eşti?

— Douăzeci.

— Pentru ce acuzezi pe acest om, cu ce îl dovedeşti şi de unde îl cunoşti?

— Îi acuz ca ucigător al colonelului P… am auzit gemete în camera colonelului… am alergat, crezând că este bolnav… dar abia am deschis uşa, şi am văzut un om furios ieşind din casă… acel om mi se păru să fie Manoil… intrai în cameră, şi aflai pe colonel înecat în sânge şi cu un cuţit în inimă; iau cuţitul, îl privesc; era cuţitul lui Manoil… Pe Manoil îl cunosc de câteva zile…

— Acuzatule, cunoşti cuţitul acesta?

— Este al meu, făcut de comandă la Paris, cu cifra mea pe el.

— Dar tu, Mario, cum ai ştiut că cuţitul acesta este a lui Manoil?

— Pentru că-l văzusem la dânsul acasă.

Nu-ţi voi scrie urmarea procesului acestuia, fiind lungă şi neînsemnătoare; destul că după acuzarea femeii aceştia judecătorii începură a se îndoi despre inocenţa mea.

Eram uluit. Avocatul mă apăra rău. Punctul principal era să dovedesc, de la miezul nopţii până a doua zi la zece oare, cum mi-am întrebuinţat timpul, fiindcă uciderea pentru care eram acuzat se făcuse în acest spaţiu. Din nenorocire, oarele aceste le trecusem singur: la miezul nopţii, plecase Zoe şi Frosa; German nu ştia că am intimat; numai Ana ar fi putut mărturisi, şi aceasta fugise.

— Este vinovat! şopti unul din ascultători, videţi că nu ştie ce să răspundă?

În timpul acesta, uşa se deschise răpede, o femeie intră strigând: „Aşteptaţi! aşteptaţi!”

Era Ana.

— Eu sunt fiica unei femei sărmane. Muma mea de vro două zile nu mânc. Ase nimic, căci n-aveam pe ce cumpăra o bucată de pine… Îacrămile ei îmi rupea inima, dar n-aveam nici o putere! … cum s-o scap? … îmi veni în minte o idee amară… hotărâi să-mi vând cinstea pe o bucată de pâne, ca să scap viaţa maică-mea… o rugai să mă ducă la dl. Manoil. Ea se împotrivi; eu o rugai, foamea o birui şi în sfârşit mă duse ea singură acolo unde îi zisesem. Dl. Manoil îi dete preţul… muma mea, lăsându-mă acolo, plecă! Ei bine, de la miezul nopţii pân-a doua zi la zece oare, am fost împreună, şi dl. Manoil nu a ieşit din casă… iar când poliţia a venit să-l aresteze m-a aflat acolo.

Vorbele aceste făcură o impresie străină asupra judecătorilor.

— Cum o să dovedeşti cele ce zici? întrebă prezidentul.

— Poate spune chiar femeia asta, zise Ana, arătând pe Mărioara. Ne-am întâlnit acolo, la dl. Manoil: ba încă dumneii pretindea să fie amoreza domnului Manoil, şi pe mine mă lua în bajocoră… Dacă voiţi să mai aveţi dovadă, chemaţi şi maică-mea, şi vă va spune.

— Unde e maică-ta?

— Este aici afară.

Aprozii chemară pe mama Anei. Aceasta intră şi mărturisi că este adevărat.

— Toate aceste sunt bune – răspunse prezidentul – dar trebuie să dovedeşti că în adevăr ai fost cu dânsul până la ziuă.

— Fata asta este necinstită! strigă un băiet palid de mânie. Nu daţi ascultare vorbelor ei, boieri… ea minţeşte şi înşală! … să vedeţi, cinstiţi boieri, mi-era dragă; dar ce dragă, n-auzi… şi ea şireata, zicea c-ar muri pentru mine… minciuni! … Duminică seara se duse la omul acesta, însoţită de mumă-sa, să se vândă! … eu i-am bănuit… apoi mă luai după ele; ele intrară în casa d-lui; eu stătui la poartă. Peste câteva minute muma-sa ieşi… ea rămase acolo… eram să nebunesc! … m-am pus să pândesc la poartă… iată că dl. Manoil iesâ însoţit de alţi oameni şi de câteva femei cu măşci; niciuna din aceste nu semăna să fie Ana… Atunci alergai în casă; fata asta se culcase în patul domnului Manoil! … iar ieşii la poartă fără să ştiu ce fac; era unsprezece ceasuri. Atunci dl. Manoil veni încă cu altul, mai pe urmă două muieri cu măşci… omul ieşi iar… cele două muieri şăzu aici până ce bătu miezul nopţii la Bărăţie, apoi se duseră. Atunci, vrui iarăşi să mă încredinţez dacă una n-ar fi Ana… intru pe unde ştiam locul… mă uit în casă… era culcată tot în pat… turbai… îmi veni în gând să pui foc casii, dar nu aveam cu ce! … mă pusei la pândă în curte, cu ochii ţintiţi la ferestrele unde era Ana… văzui două umbre pe perdele şi căzui în ninsoare, plângând! … A doua zi dl. Manoil ieşi din casă: mă luai după el, cu gând să-l bat, sau chiar să-l şi ucid ca să-mi răzbun… el merse pe ici pe colo, unde abia intra ş-apoi iar ieşea, apoi ş-a luat drumul la Băneasa… acolo eram…

— Destul! zise prezidentul. Ai spus tot ce trebuia să ştim.

— Stănică – zise Ana – iartă-mă! …

— Taci! taci! şi fugi din ochii mei, fată pângărită! … tu ai rupt inima mea! … nu puneţi temei, boieri, pe vorbele ei: ea minte!

Judecătorii intrară în camera de consiliu. După cincisprezece minute, ieşiră şi declarară în unanimitate că sunt inocent, însă fiindcă pricina nu s-a isprăvit încă, să fiu chezeşuit a mă întoarce la Divan, când voi fi chemat spre a da oarecare răspunsuri la întrebările ce mi se voi; face. Totdeodată poronciră arestarea Mărioarei şi a servitorilor colonelului ucis. Când ieşii afară, unii mă sărutară, alţii mă purtară în triumf.

Acasă, mulţime de oameni veniră să mă vadă. După aceştia, Ana.

— Ano, mi-ai scăpat mai mult decât viaţa! …

— Domnule Manoile, erai nevinovat… ş-apoi d-ta fuseseşi atât de bun pentru mine! …

— Ţi-oi fi recunoscător… dar fapta asta e prea mare ca să pot să ţi-o plătesc.

— Nu voi nimică… mulţemirea că te-am scăpat este destul… sărmanul Stănică, a făcut un bine fără să ştie… durerea lui îmi sfâşia inima! … dar pe urmă i-am spus adevărul, l-am împăcat… m-a trimis să-ţi cer voie să vie să te vadă…

— Să vie, Ano, mi-ar face plăcere să-i strâng. Mâna!

— Două dame vor să intre, zise German. Frosa şi Zoe!

— Ai scăpat, îmi ziseră ele.

— Nu-ţi ziceam eu că eşti inocent? zise Zoe. Manoile, cât ai suferit! … dar, în sfârşit, ai scăpat! unde este fata aceea ce s-a dat pentru tine, să-i mulţemese… Dar aşa-i, Manoile, că tu n-o iubeşti cu inima pe fata aceea?

— Nu, Zoe… fata asta este aice… iată-o… întreabă-o, şi ea îţi va spune.

Ana spuse istoria ei. Zoe o sărută şi-i făgădui că-i va da toată protecţia ei.

Stănică se arătă la uşă.

— Iată-l! strigă Ana.

Stănică – îi zisei – de astăzi mă însărcinez cu fericirea ta! … Ana o să aibă o zestre ca o fată de boieri… tu vei fi răscumpărat de la stăpânul tău, ş-apoi slobod, şi soţ fericit al Anei. Copiii se îmbrăţişară şi plângeau de bucurie.

fevruarie

Mărioara ieri chemă pe Zoe, de la închisoarea unde se afla.

— Simţ că o să mor – îi zise ea – Manoil este inocent: eu am ucis pe colonelul P… înadins, ca să pierd pe Manoil… pentru aceasta i-am furat cuţitul său…

— Mărioară, nu te voi întreba de ai ucis pe omul acela: D-zeu te va judeca… dar ce-ţi făcuse Manoil, de ai voit să-l pierzi?

— Ce-mi făcuse? el este pricina de sufăr eu astăzi… pricina tuturor necazurilor mele… Manoil m-a iubit; eu nu-l iubeam… mai târziu îl iubeam; dar el mă despreţui cu cruzime! … apoi plecă în streinătate. Mă măritai cu un bărbat bătrân, crezând să-l fac să călătorească, numai să văd pe Manoil… din căsătoria asta, pureeseră toate rălele mele… Ce vrei să ştii? îl iubeam încă după doi ani; sau mai bine, îi iubeam, ca să-mi răzbun asupra lui! … iată ce te-am chemat să-ţi spun, îţi repet: Manoil este nevinovat… Încă câteva minute şi mor… fii fericită, Zoe! …

Mărioara muri, mărturisind crimenul ei. Astfel se închise dosarul acestei pricini la Divan.

iulie

Iubite B…

Manoil este însurat. Zoe îl iubeşte. Ei trăiesc la ţară. Nu poţi să-ţi închipuieşti ce schimbare… şi mai ales câtă fericire este în familia asta! duduca trăieşte cu dânşii. Domnul N. Colescu vine de şede la ei ca la copiii săi; el o să le lesă toată averea lui după moarte. Stănică este vătav la moşia lui Manoil; el nu e mai mult rob; el e liber şi însurat cu Ana.

Dar iarăşi viu la Manoil. Ai zice că este o fată de cincisprezece ani: atât inima lui s-a curăţit, s-a nobilat, lângă femeia sa! Atât este adevărat că o femeie face dintr-un om un demon sau un înger, orice vei voi.

Postscriptum

Domnul Alexandru a murit. S-a găsit ucis, în pădure, aflându-se la vânat. Se vorbeşte că tatăl Tudorei şi-a răzbunat.