Partea I

Iubite B…

De câteva zile mă aflu la Petreni, moşia d-lui N. Colescu. Ah! iubitul meu, ce locuri minunate! Ce plăcere a lăcui în sinul munţilor, departe de deşertăciunele omeneşti! cum cugetul se înalţă mai presus de lumea de argil, în acest templu dumnezeiesc! cum toate simţurile se află într-o mirare neîncetată! cum inima se simte tânără şi curată ca profumul suav al cascadelor! … Fermecul naturei se îndumnezeieşte şi invită inima la amor. Numai între oameni omul se face aspru; numai între oameni răzbunarea rădică bi’aţul a lovi! … În lumea deşartă în care am trăit, nu era un singur minut în care să nu fiu în ceartă cu ursita vieţii mele. Aice, la vederea acestor locuri, de câte ori nu mi-am înălţat inima mai presus de lanţul deşărtăciunelor omeneşti; de câte ori, uitând relele omenire! am îmbi’ăţişat-o cu lacrime! …

Dar societatea de femei frumoase şi spirituale, întru care mă aflu, adaug fermecul acestui loc îneântător! Ce femei! ce viaţă dulce! Ah! bunurile vieţei nu cunoscusem până aice şi ades ziceam în mine: „A (tm) trăit şi traiul este amar! …” Ce vrei, dragul meu? eu nu cunoşteam ce fericire gustă acela care are o familie: pân’ a nu mă naşte, moartea a secerat pe tatăl meu; pân’ a nu cunoaşte lumea, maică-mea s-a dus după tatăl meu; am trăit şi am crescut, până la vârsta aceasta, străin ca un copil picat din lună.

Astăzi, am găsit viaţa intimă, familia… căci trebuie să ştii, aici sunt în familia mea. Dl. N. Colescu mă iubeşte ca pe copilul său; femeile mă răsfaţă… Smărăndiţa, soţia d-lui N. Colescu, mă cheamă poetul ei favorit… de multe ori copilul său! … Are douăzeci şi cinci de ani, şi este un tip de frumuseţă; fără exagerare, o frumuseţă rară, dar seamănă cu o floare ce în dimineaţa vieţei sale se înclină melancolică! … un suflet plin de blândeţă; o inteligenţă superioară; multe cunoştinţe, mai ales pentru o damă din timpul şi din ţara noastră! … Nu sunt mare cunoscător în femei, dar Smărăndiţa mi se pare femeia ce am visat.

Dl. N. Colescu este boier mare. Nu are nici spirit, nici învăţătură; asemine el n-are voinţă, şi mai ales pe lângă soţia sa; dar are bună judecată şi inima îngerească.

Zoe este nepoată Smărăndiţei: o copilă de cincisprezece anişori; chipul mătuşe-sei, dar strălucitor de frăgezime. Ai asemăna-o cu un bobocel de roză pe care fluturii încă nu-l bagă în seamă; plină de spirit şi de inimă…

Mărioara este o amică a Smărăndiţei: o fată de boier mare, de 18-20 de ani; nu este prea frumoasă, dar drăgălaşă ca luna lui mai! … vorbele ei răsună ca o muzică sublimă; ideile cele mai comune în gura ei se îndumnezeiesc!

Duduca este cu totul altceva: o fată de cincizeci de ani, rămasă nemăritată; un lucru ridicol, atât pentru spiritul cât şi pentru fizicul ei. Cu toate aceste, are inimă. Natura face uneori câte o compensaţie: acolo unde nu este spirit, este inimă; acolo unde nu e frumuseţă, este spirit.

Această duducă – după cum îmi spune dl. N. Colescu – de la vârsta de 16 ani până astăzi, visează un bărbat! … dar ceva perfect, ideal, ca Făt-Frumos cel din basne, în tinereţile sale, mai mulţi, atraşi de fermecul avereî ei, îi ceruseră mâna; ea nu voi pe niciunul, fiindcă niei unul nu se asemăna cu idealul viselor sale. Mai târziu nime nu se arătă! Atunci, duduca plecă în străinătate să găsească vreun conte sau baron scăpătat, să împartă cu dânsul averile şi inima sa; dar peste doi ani, se reîntoarse iarăşi singură. În timpul ocupaţiei Principatelor, inima ei bătu, doar o va cere vreun ofiţer; însă nici măcar un doboşar nu o ceru! … cu toate aceste, ea tot aşteaptă un soţ. O femeie ce nu află pe nimene în lume care să vrea să se lege de ursita ei trebuie să sufere; această suferinţă o face rea; dar duduca, din contra, pare fireşte voioasă… poate că speranţa, ce nu a lăsat-o încă, face acest efect asupra caracterului său.

Eu însă petrec cu duduca foarte bine; ea se crede literată pentru că a cetit tot ce s-au tipărit prin Curierul românesc şi prin Curierul de ambe sexe: ştie de rost toate versurile vechi şi nouă; cântă toate cânticele, cu toate că glasul ei nu este prea încântător. Ea este aceea ce zic francezii un adevărat bas-bleu1.

Îţi scriu din camera mea, ce dă asupra grădinei, pe o masă încărcată de cărţi de tot felul… Dulcele profum al florilor şi al râului intră în cameră şi mă îmbată! stelele sclipesc voioase în spaţiul curat al cerului, ca bucuria în inima mea, şi seamănă, într-un minut de voluptate cerească, să se cufunde unele într-altele! Privighitoarea cântă la ferestrile mele, îngânată de dulcea murmură a râului şi a şipotelor! Ah! cum totul e voios şi fericit împregiurul meu! … pentru ce numai eu sunt neodihnit? … nu ştiu ce am, căci viitorul mă înspăimântă! … mai astăzi, dl. N. Colescu îmi zise să rămâi totdeauna cu dânşii şi să nu fac nici o deosăbire de familia sa şi a mea, dându-mi cuvinte că este dator să facă tot pentru mine, căci am talent şi trebuie să lucrez ca să dau limbei româneşti o vână de viaţă literară/Mi-a zis că i să rupe inima când vede la popoarele străine înflorind frumoasele arte şi literatura, iar la noi nimic, nimic! … aceste sunt vorbele sale.

Dl. N. Colescu este român bun. Bătrânii. Noştri era mai buni decât noi, mai români. Noi ne-am germanizat, franţizat; ştim mai multe decât ei, dar nu mai suntem români! … O! patria mea! amorul tău se va stinge până în sfârşit în inimile fiilor tăi? …

Astă-dimineaţă, preumblându-mă prin grădină, întâlnii fără veste pe Mărioara. Nu-ţi poţi închipui ce efect mi-a făcut această întâlnire! Voiam să intru în chioşc (pavilion) spre a mă deda meditaţilor mele; am găsit-o acolo ocupată cu compunerea unei ghirlande de floricele de curând culese. După ce-mi făcui reverinţa, mă întrebă dacă ghirlandele vreodată m-au încântat? … eu nu-i putui răspunde, căci gura mi să închisese… ea se roşi şi, voind să-şi ascundă rumeneala, ieşi rapide din chioşc săltând prin grădină ca o gazelă! …

3 mai.

Astăzi în chioşc am găsit toată societatea damelor despre care ţi-am vorbit. Mai era încă şi Andrei, vechiul nostru camarad, carele s-a însurat cu Elena, sora Smărăndiţei. Andrei, cum îl ştii, tăcut, serios, dar loial. Elena, frumoasă şi amorată de bărbatul său. Toată societatea vorbea, râdea, cânta; totul insufla fericire şi bucurie.

Mărioara, în acest amestec, trecând pe lângă mine, îmi recită o strofă din poeziile lui Bolintineanu; „Ia-ţi harpa de aur, poetule june!

Şi cântă, căci ochi-mi de lacrimi sunt plini;

Şi pentru aceasta pe frunte-ţi voi pune Ghirlandă de crini.”

Puteam eu, cu timiditatea mea, să răspund ceva? Ştii, amice? … poetul se găseşte uneori în poziţia cea mai nenorocită în societate: se vede astfel osândit, încât trebuie să facă sau figură de nătărău sau de impertinent.

Voii a întrerumpe pe Mărioara; atunce îi zisei:

— Ieri m-ai întrebat dacă ghirlandele vreodată m-au încântat… să-ţi arăt un vers făcut de un amic al meu asupra acestui sujet.

Duduca, cum văzu că scot hărţi, a din buzunar, sări de se puse lângă mine, invitând toată adunarea a asculta. Toţi mă încungiurară şi eu cetii: „O ghirlandă-mi trebui mie, Ca să pot să mai trăiesc, Să mai viu la veselie Şi viaţă să simţesc;

Dar ghirlandă împletită De fecioare voiesc eu, Căci mi-e inima-amorţită Şi chiar seacă-n pieptul meu.

Cine poate a mi-o da, Căci eu dulce-i voi cânta? ~’

— Curioasă idee – zise duduca – ce au poeţii, nu ştiu, că tot ghirlande de fecioare visează ei.

— Şi încă tinere, îi răspunsei eu.

— Of! matia-mu ‘! zise duduca, care ştia greceşte.

„Copiliţe tinerele, Ce tot staţi şi vă gândiţi?

Adunaţi la floricele Şi ghirlanda-mi împletiţi.

Pân’ ce câmpul e în floare Pe amor încununaţi;

Căci ca mâine floarea moare Şi de dor o să oftaţi, Şi când flori nu veţi afla, La ghirlande veţi visa:’

— Asta-i mai puţin decât nimică, zise duduca.

— Ba e prea bine, zise Mărioara.

„lute-iute, copiliţe, O ghirlandă-mi împletiţi, Cu-ale voastre dulci guriţe Nodurile le uniţi.

Pe copilul cel zburdatic Ce Amor lumea-l numi, Cu un cântic nebunatic ll voi face a veni.

Voi ghirlanda îmi veţi da Şi eu vouă voi ciuta”

— Poetul cade în mitologie, zi-e duduca.

— Nu e nicicum prozaic, zise Mai ia.

„Lăcrimioara vă zâmbeşte Lâng-un trist nu-mă-uita.

Ochiul care le priveşte Face minte-a cugeta.

Prin somn nu vi se arată Nici o umbră de amor?

Au nu-i timpul ca să bată Pieptul vostru simţitor?

A! când flori nu veţi afla Şi amorul va zbura.”

— Tot amor şi iar amor, zise duduca.

„De simţiţi vreo durere Lăcrimioare adunaţi.

De vă trebui mângâiere La nu-mă-uita cătaţi.

O durere, cât de mare, Lăcrimioarele alin, Nu-mă-uita dulce pare Sufletelor ce suspin.

Vă grăbiţi a le-aduna, Căci ca mâine nu le-ţi afla.”

— Cred şi eu, dacă le-a bate bruma! zise duduca. Toţi râseră la exclamaţia aceasta.

„Mai luaţi şi viorele, Mai luaţi şi crinişor;

Luaţi roze, micşunele, Luaţi fel de fel de flori Şi cântaţi cu veselie La ghirlandă împletind, Căci ca mâine, cine ştie?

Nu vă voi vedea zâmbind.

Şi când voi veţi înceta, Vai! şi eu n-oi mai cânta.”

Mărioara şi cu Zoe, îndemnate de Smărăndiţa îmi aduseră în triumf o ghirlandă. Duduca, puindu-se între ele;

— Iaca ghirlanda care-ţi trebuie!

— Dar daţi-o autorului, zisei.

— Ce! nu e de d-ta versul acesta?

— Nu! Autorul este la Moldova. Numele lui, Sion.

— Sion? acest nume adevărat este? unii cred că e un nume fictiv, un ideal.

— Ba foarte adevărat. Eu îl cunosc din corespondinţă, şi am o mare simpatie pentru el. Are talent acest tânăr, dar pătimeşte de două boale, ca şi mine, de neavere şi de lene. Altfel ar avea şi nume mai mare, şi ar şi lucra mai mult.

Pe când ne ocupam de critica lui Sion, iată că veni la noi şi Alexandru C… El are o moşie în vecinătate şi e încântat totdeauna de frumuseţile, spiritul, averea şi nobilimea sa; tot dorul său pare a fi să-l cunoască lumea ca un donjuan românesc! în politică este legitimist2 sau partizan a lui Enric V, pe care niciodată nu l-a văzut; are o metodă cu totul originală de a se reproduce în lume: cu boierinaşii de pe la ţară vorbeşte himie şi fizică; iar aceştia, neînţelegând nimica şi nevoind să-o arăte, îi dau totdeauna dreptate. Smărăndiţa îl întrebă ce-i fac surorile… el răspunse că peste curând are să le călugărească, căci, crescând în mănăstire de mici, nu vor să mai trăiască în lume.

mai.

Ştii tu pentru ce această Mărioară este totdeauna în închipuirea mea? „Ţi-e dragă‘1, îmi zici… Eu să iubesc! o, nu! … Este scris ca să nu cunosc acest simţimânt; inima-mi e mută, spiritu-mi râde de orice patimă de natura aceasta. Cum voi iubi eu, eu carele mă îndoiesc de orice iubire! … Pentru mine o femeie este un lucru neînţeles: amorul la ea trece ca un vis; în ceea ce-i drag, ea pe sine se iubeşte. Omul pentru dânsa este o mirază ce face să se preţuiască meritele ei; fără acest interes, ea nu ar iubi; în scurt, egoismul personificat – iată cum înţeleg eu o femeie.

Apoi este altă întrebare: dacă această Mărioară ar iubi, pentru ce să mă iubească pe mine, şi nu pe altul? Fără stare, fără nume, scos afară din legile societăţii

— Ceva care face să zâmbească oamenii la numele meu… Cele ce-ţi scriu sunt teste, dar sunt adevărate! …

8 mai.

Mărioara a plecat cu tată-său, duduca şi Alexandru C… Peste câteva zile se vor înturna. Alexandru se urcă în trăsura ei… el mi se pare prea ocupat de dânsa! … mai fără să-mi fie dragă, gândesc neîncetat la dânsa… această gândire îmi face rău! … m-am făcut nesuferit, tăcut… Când sunt în societate, voi să fiu singur; singur, doresc societatea! … adesea părăsesc casa… ochi-mi rătăcesc pe câmpii şi se opresc asupra tuturor trăsurilor ce trec… Ieri, după plecarea Mărioarei, zării o trăsură în depărtare… mi se păru că este a ei… alerg înainte… iiuziune! … un poştaş se înturna cu caii fără trăsură! … atunci mă îndreptai cătră un sat aşezat în culmea dealului! … o poziţie desfătătoare! o dumbravă de mesteacăni formează poarta acestui rai pământesc. Mă rătăcisem pintre aceşti arbori de argint cari, încununaţi cu ramuri de smarald, îşi pierd picioarele într-un tapet de iarbă împestriţat cu miroase de flori.

Acolo, la picioarele unei măguri, dintr-o stâncă de piatră curge o apă rece şi limpede ce, împărţindu-se în mai multe râuleţe, se pierde în iarbă mărmurând. Iată o ţărăncuţă cu o cofă pe umere: bălaie şi rumenă ca o roză sălbatică, plină de frăgezime şi de sănătate; avea o talie elegantă; păru-i gălbior des şi încreţit, împletit în două coade lungi, se cobora de subt năframa-i albă ce flutura pe capu-i sărutat de vântuleţe. Două zevelci roşii, cu felurite flori, o copereau peste cămaşa-i albă, de la mijloc în jos. Doi ochi albaştri coperiţi de gene lungi şi aurite… iată chipul ei. Îndată ce mă zări, stete şi lăsă cofa cu apă jos.

Pentru ce te-ai oprit? o întrebai eu.

— Este obicei de la bătrâni – îmi răspunse copila când trece un călător, să stăm dacă venim de la fântână.

— Dacă este aşa, dă-mi să sorb şi eu din astă cofă. Cum te cheamă?

— Tudora.

Copila rădică vasul până în dreptul buzelor mele şi lăsă ochii în jos. Pe când beam apă, ochii mei întâlniră pe ai săi ce-i rădicase. Ea văzu şi roşi.

— Ai părinţi?

— Am un tată bătrân.

— Colo, în sat?

— Ah! zise copila, până ieri, dar astăzi…

— Astăzi, ce?

— L-au închis la subcârmuire, ca să dea arendaşului patru sute de lei ce i-ar fi dator… după ce i-a vândut tot, până şi fierul plugului! … Ei! boierule, nu este dreptate pe pământ! … am fost şi m-am rugat de subcârmuitor să-i dea drumul ca să poată munci şi plăti cu încetul; subcârmuitorul, să vede om bun, dar mi-a zis că sunt alţii care nici pe el nu-l lasă să mă asculte… Mi-a zis să mă rog de proprietarul moşiei… M-am rugat… dar îmi crapă faţa de ruşine când gândesc ce mi-a zis! … Of, of! nelegiuiţi sunt unii oameni!

La aceste vorbe, vrui să-i dau banii ce-i trebuia, dar nu aveam asupră-mi.

— Unde şezi? o întrebai.

— Cea dintâi casă din sat, la stânga.

— Fii mâine acasă. Pe la ameazăzi îţi voi aduce banii.

— Vrei să râzi? îmi zise ea.

— Nicidecum, drăguţă. Un creştin bun trebuie să facă bine. Deşi nu sunt prea bogat, dar acest bine ţi-l pot face fără să mă struncin şi fără să-ţi cer nici o slujbă. Fii sigură, mâine viu.

— O, Dumnezeule! strigă ea, încrucişându-şi mâinile şi uitându-se la cer. Aşadar tot sunt oameni buni pre pământ! … Eu, domnule, vezi d-ta, sunt o fată proastă; nu ştiu să vorbesc, nu ştiu să-ţi mulţemesc… Ea nu putu să urmeze: lacrimile o înecaseră.

Noi ne despărţirăm.

O, Dumnezeule, pentru ce oamenii sunt aşa de răi?!

mai

— Ştii ceva? îmi zise Alexandru C… intrând. Eşti drag Mărioarei… numai de tine vorbea. Să te văz!

— Să te văz pe tine, îi răspunsei.

— Pe mine? nu. Cu fetele îţi pierzi timpul numai în bilete, ocheade, suspine şi vorbe dulci; cel mult dacă agiungi să te capeţi cu câteva sărutări fără rezultat. Eu unul sunt, cum zice vorba, pentru vânatul lesne: femeile măritate sunt patima mea. Dar fiindcă este vorba de fete, apoi, trebuie să ştii că cunosc una, o mândruliţă, cum zice poetul Alecsandri: „Cu flori galbine-n cosiţă, Cu flori roşii pe guriţă.”

Asta deşi e fată, dar iesă din catigoria celorlante: o ţărăncuţă, o fată sărmană, lesne de prins în laţ, fără suspine şi bilete. Mâine sau poimâne am de gând să şterg cel de pre urmă vers al poetului… înţelegi?

— Ruşine şi păcat!

— Sang-dieu! Ascultă, părinte Dorotei! cei ce au făcut legile erau mai învăţaţi decât tine. Găseşte-mi un singur paragraf într-o condică, unde legiuitorul pedepseşte fapta, cu bună învoială făcută între doi, şi care nu supără pe a doua persoană. Nu e vorba de nevrâsnicie, de silă, de înşelăciune, ci de bună învoială. Vezi dar că eu nu ies din spiritul legiuitorului; cât pentru conştiinţă, asta e o marfă de care uşor mă pot desface. Eu nu mai sunt Alexandru acela pe care-l cunoşteai tu; cu toată ideea ce-i fi având despre uşurinţa caracterului meu, am suferit multe de la oameni. Când întrai în lume, credeam că am a face cu îngerii; mai târziu văzui că mă înşelasem; lumea mi se arătă ceea ce era: o societate de nerozi şi de tâlhari. Unii mă înşelară, alţii mă despreţuiră! … atunci a trebuit să iau o rolă, şi iată ce zisei: „Oamenii sunt răi; dacă m-oi asemăna lor, voi merge înainte, şi ei îmi vor întinde mâna; di’ nu, mă vor zdrobi. Între aceste două alternative trebuie’ să aleg.” Mă făcui ca ceilalţi. Atunc i veni rândul meu. Oamenii mă înşelară, îi înşelai şi eu; mă despreţuiră, îi despreţuii şi eu. Ce necuviinţă vezi întru aceasta? mi-am răzbunat! răzbunarea este singura dreptate pe pământ. Am fost drept. Oamenii niciodată n-or fi mai buni! … cel ce are puterea în mină şi-ţi vorbeşte de fericirea altora ° înşală; demagogul care strigă pe strade dreptate te înşală; femeia ce-ţi zice că te iubeşte te înşală; cel ce-ţi strânge mâna te înşală; cel ce vorbeşte ca tine din vise şi din morale te înşală. Ce mai aştepţi’dar?

— Alexandre, vorbeşti ca un om în ajunul de a se face tâlhar sau de a-şi curma viaţa singur, însă sunt încredinţat că ceea ce zici este o glumă. Într-un caz sau în altul, nu pot să-ţi dau nici un răspuns…

— Mergeţi la stupină? zise Smărăndiţa, ce întră în (‘ciscl.

mai.

Ai auzit, iubite B… ce principuri are acest Alexandru? sunt mai mulţi ca el aice; oameni pentru care moral, onor, patrie nimic sunt! … La dânsul aceasta nu vine din supărare, din suferinţă, precum zice el… ci din lipsa cunoştinţelor; felul cu care a expus aceasta o dovedeşte curat.

Eu am dat braţul Mărioarei… braţul ei pe braţul meu! … o, fermec necunoscut! … credeam că o să mor de mulţemire! … Niciodată n-am văzut ceva mai graţios.

— Zoe mi-a zis că o să pleci la Italia – îmi zise ca – adevăr e? … când porneşti?

— Prea adevăr! peste o lună.

— Aşa curând? … şi când o să te întorci?

— Poate niciodată.

— Niciodată! … dar părinţii d-tale?

— Au murit de mult timp.

— Dar ţara? dar cunoştinţile? … ştii că este trist ceea ce zici? să vede că eşti poet.

— Poet? iar această vorbă! … în adevăr trebuie să mărturisim că bieţii poeţi sunt rău înţeleşi în lumea aceasta. Poezia este luată de o uşurătate. Un adevăr în gura poetului este o poezie; un simţiment în inima lui este o poezie! Ei nu pot să spuie nici dorinţile lor, nici părerile lor… tot este poezie la ei…

— Vezi ce locuri frumoase! îmi zise Mărioara zâmbind şi schimbând vorba, ca când înţelese de unde voiam să merg.

— Încântătoare! … sărmani poeţi i sunt luaţi ca copii! … Nu ştiu dacă şi d-ta nu faci parte cu ceilalţi?

— Eu? nu! te încredinţez!

— Apoi dar crezi că un adevăr în gura unui poet este un adevăr ca în gura oricărui om?

— De ce nu?

— Aşadar, dacă ziceam… Aici buzele mele îngheţară.

— Dacă îmi ziceai… ce?

— Că-mi eşti dragă! îi zisei în sfârşit.

— Taci, taci! îmi zise ea, lovindu-mă cu mănuşa peste gură.

Agiunserăm la stupină. Dumbrava era plină de albine. Stuparul, un bătrân cu perii albi, ne ieşi înainte.

— Ce-ţi fac copiii? îl întreba doamna N…

— Numai zece mi-au rămas! răspunse moşul clătinând din cap.

Domnul N. Colescu atunce voi să-şi arăte cunoştinţile sale despre fiziologia albinelor.

— Videţi – zise el – fiece stup are câte o albină mare ce se cheamă trântor… aceasta nu face miere, dar când e vorba de mâncare, el aleargă cel întâi. Este o mare asemănare între albine şi oameni: instrucţiile celor din tir mă…

Un ţipet ce scoase Mărioara opri pe dl. N. Colescu de la istorisire…

— M-a muşcat de buze! strigă Mărioara.

— Muşcă, căci le bateţi, zise moşul.

— Eu nu mai stau aice.

Ah! cu ce plăcere aş fi făcut ca păstorul antic care, sub cuvânt de a suge veninul ce o viespe înfipsese în gura drăguţei sale, se îmbătă de o lungă sărutare.

— Să mergem, zise d-na N. Colescu.

— Să mergem, zise boierul, supărat că n-a putut sfârşi ştiinţificu-i cuvânt.

Sunt alte muşcături mai rele; dar acelea nu înspăimântă! mai urmă d-na N. Colescu, aruncând o căutătură asupra lui Alexandru.

Înţălegi tu ceva 7 mai.

Mărioara mă iubeşte! … râzi de mine cât vei voi… nu-mi pasă. Este adevărat că ţi-am scris că femeia este o egoistă… dar ce vrei? egoismul este un bine mare pre pământ; fără el, nu s-ar ţinea rânduiala lucrurilor, fără el. Unii, ca să facă plăcere altora, s-ar arunca în foc şi în apă…

O, dulce fericire! vei trece şi tu ca o lumină într-aceasta noapte ce este viaţa mea, ca să faci. Şi mai amară rămăşiţa zilelor mele! …

1G mai.

Voi să-ţi scriu câteva rânduri comice: astăzi, Smărăndiţa îmi arătă o scrisoare deschisă.

— Vrei să râzi? mă întrebă ea. Această carte vine de la un moş al meu… Am măritat pe soră-mea, pe Elena, eu un tânăr ce-i e drag şi o face fericită. Moşumeu nu găseşte ginerile de viţă mare… ceteşte!

„Smărăndiţa!

Ginerile ce a luat pe Elena o fi având multe merite, o fi învăţat ca Guizot3 şi viteaz ca Napoleon, dar tot viţă de gios este! Tată-său abia era clucer şi nu avea voie să poarte nici barbă! Familia Parascovenilor este cea mai veche din Valahia; baroni de Ilfov, conţi de Râmnic, marchizi de Craiova au stat în neamul nostru, precum genealogia, ce am dat să-mi facă la Paris, mărturiseşte. Dar tu ai stricat totul! răspunderea să cază asupra ta; eu îmi spăl minele ca Pilat din Pont! …

Ştefan B…”

La cetirea acestei scrisori, nu puturăm a ne ţinea râsul.

— O să răspunzi?

— La astfel de scrisoare nu pot să răspund serios.

— Atunce răspunde râzând: satira este un mijloc de îndreptare al celor rătăciţi; prin batjocoră Platon a ucis pe sofişti, Pascal pe cazuişti, Voltaire pe fanatici.

— Batjocora face pe oameni ipocriţi, fără să-i îndrepteze… Dar să lăsăm aceasta; eşti vânător? mâine avem să mergem toate femeile cu dl. N. Colescu la vânătoare în munţi. O să ne însoţeşti?

23 mai.

Nu ţi-am scris de şepte zile. De şese zile sunt în pat, şi Zoe nu mă lasă să scriu. Ştii că era să mergem la vânătoare; ascultă ce mi s-a întâmplat:

Smărăndiţa, Elena, Mărioara şi duduca se puseră într-o trăsură, având pe Alexandru pe scaunul vezeteului. Andrei, Zoe şi eu, în altă trăsură. Dl. Colescu mergea călare. După noi venea un car cu merinde şi câţiva vânători de munte. Frumuseţile tinerei Zoe înfloresc răpi de ca un arbor în primăvară.

— Nu mai scrii poezii? mă întrebă ea.

— Nu, domnişoară. Aş scrie şi proză, dar nici asta nu voi.

— Păcat! ai fi scris bine.

— Şi pe urmă?

— Gloria! zise ea zâmbind.

— Gloria este un vis, zic filosofii.

— Zic, dar aceasta nu-i opreşte de a o dori. De eram eu poet…

— Ce-ai fi făcut? …

— Aş fi scris toată viaţa mea.

— Cu care scop?

— Cu scop ca să las limbei mele o literatură şi să împlinesc o datorie cătră patria mea. Dar d-voastră, poeţii, nu voiţi a scrie dacă persoana dumneavoastră nu trage oarecare folos; şi dacă s-ar face o lege care să vă oprească de a subscrie cele ce compuneţi, nu aţi mai scrie niciodată.

— Poate că ai dreptate; dar eu mă mir de ce nu v-apucaţi d-voastră, demuazele şi dame, să faceţi aceea ce pretindeţi de la noi!

— Nouă ne lipsesc mijloacele care le aveţi d-voastră, bărbaţii. Noi nu putem forma o educaţie naţională ca d-voastră: în pensionatele unde învăţăm noi, cârmuirea nu s-a îngrijit ca să statornicească o educaţie şi o instrucţie naţională. Pensionatele sunt dirijate numai de nemţi şi de francezi; nu învăţăm decât nişte biete limbi străine, şi când ieşim, abia ne putem scrie numele nostru; apoi mamele îndată ne mărită, apoi menajul, copiii…

Vorbind astfel, părea că-i supărată, şi supărarea da un nou fennec frumuseţilor sale.

Într-acest minut, Andrei se deşteptă din distracţia lui.

Am cetit ieri – zise el – un poet francez; mi-a plăcut poeziile lui, fiind foarte simple şi naturale. Eroii de care vorbeşte pare că-i vezi cu ochii; vorbele lor, pare că le auzi… astfel au un interes mai mult. Eu cred că aceasta osie adevărata poezie! …

Nu sunt de părerea asta. Andrei! poezia este o Invenţie; poetul ce are nenorocirea să nu ştie sau să nu gândeascii aceasta, nu mai scrie poezii; el poate fi istoric, romanţier, jurnalist, afară de poet. A crea, a născoci, iuţii misia unui poet…

În timpul acesta trăsura damelor se opreşte în marginea unui sat, sub poalele munţilor; a noastră se alătură de dânsa.

Mărioara era prea ocupată. Ce n-aş fi dat să-i fi putut zice măcar două vorbe!

— De aici – îmi zise Smărăndiţa – trăsurile nu mai pot merge; noi vom urca dealul călări.

Vânătorii aduc caii. Damele se coborâră din trăsui’ă. Găsii ocazie atunci a strânge braţul Mărioarei, ajutându-i să se coboare din trăsură.

Dl. N. Colescu, ce-i toca gura ca e meliţă pintre vânători, dete semnul de plecare. Cânii începură să latre, oamenii să se mişte. Damele se aruncară pe cai, iar noi pornirăm pe jos, pe lângă caii lor. Ducând pe aă noştri de căpestre. Eu mă alăturez de Mărioara.

— O să te osteneşti, îmi zise ea.

— Aş dori toată viaţa mea să nu se mai sfârşească călătoria asta.

— Nici o vorbă, nici chiar cătră cei mai iubiţi? …

— Îţi jur!

— Spune-mi încă o dată, Manoile, mă iubeşti tu? Acest cuvânt este dulce ca viaţa. Adevăr este că-ţi sunt dragă, Manoile?

— Tot ce-mi era drag în lume s-a făcut nevăzut înaintea ta!

— Nu te cred.

— Te îndoieşti încă? cum aş putea să te încredinţez, Mărioară?

— Dovedindu-mi că nu iubeşti pe Smărăndiţa.

— Smărăndiţa! … ah, Dumnezeule! ce idee ţ-a trecut prin gând! … Dar ea este pentru mine ca o soră.

— Sunt geloasă şi de surori, Manoile! şi tot cel ce iubeşte trebuie să poarte şi simţimentul acesta. Interesul care-ţi poartă ea întărită toate prepusurile mele… Ieri, am luat seama, ţi-a adresat o ocheadă, care mi-a sfâşiet inima! … Manoile, te rog, fie-ţi milă de slăbiciunea mea… şi fiindcă tu nu mă iubeşti…

— Nu te iubesc? … o, Dumnezeul meu! cum nu-mi pot sfâşia pieptul pentru ca să cetească în inima mea!

— Ei, bine, dacă este aşa, să mă asculţi!

— Spune, Mărioară, spune ce vrei, şi mă vei vedea dacă te iubesc.

— Eu pretind, Manoile, să pleci de aice.

— Să plec? să plec? dar ce ar zice oamenii aceştia? cu ce cuvânt m-oi îndepărta *? Apoi cum crezi c-o să am puterea să te las. O, Mărioară! zi-mi să fac orice altă jărtfă…

— Nu mă iubeşti, Manoile! căci dacă inima ta ar simţi ceea ce simte a mea, nu m-ai face să sufăr… te-ai duce îndată.

— Bine, Mărioară, bine… dacă vrei numaidecât, voi pleca, dar spune-mi pentru ce?

— Făgăduieşte-mi că vei pleca.

— Făgăduiesc, mă jur.

— Mulţămese, Manoile, zise ea stringându-mă de mină. Acuma vrei să-ţi spun pentru ce? Pricina este că voi să te iubesc eu, şi numai eu. Nu-mi e destul să ştiu că nu iubeşti pe Smărăndiţa, dar voi ca nici ea să te iubească pe tine.

Convorbirea noastră să curmă, după două oare trecute ca două minute. Ajunsesem într-o poiană.

Locul pe care ne-am fost oprit era încununat de o dumbravă verde de brazi. Ici-colo să înălţa nişte vârfuri de munţi, ca nişte piramide negre. De aici, ochii noştri rătăceau asupra mai multor dealuri mici şi se pierdeau în umbra văilor lor albite de râuleţe. Mai departe, o stâncă coperită de ninsoare şi pierdută în aburi era lăcaşul singuratic al şoimului. Dincolo ochiul vedea o stană de piatră, goală, a căria sân se deschidea şi da naştere unui brad rătăcit de soţii săi. În sânul pădurei posomorâte ce încununa dealul pe care stam noi, se vărsa dintr-un codru o cascadă ele apă limpede. Acest torent se arunca cu zgomot dintr-o înălţime într-un lighean de granit; iar de aci, se vărsa prin jgheaburi şi se ascundea prin deosebite crăpături, ca nişte şopârle de argint.

Într-un minut4, toţi vânătorii se împărţiră pe la posturile lor de pândă.

Damele noastre, fermecate de frumuseţă acestor locuri, merseră să vizite pădurea; apoi se aşezară la umbra unui stejar, unde aşteptau cu nerăbdare timpul prânzului.

Dl. N. Colescu este un vânător vestit. Viaţa lui este plină de anecdote vânătoreşti. Vânatul pentru dânsul este o pasiune neînvinsă; mai multe piei de urşi, de lupi, de vulpi, de căprioare; mai multe părechi de coarne de cerbi şi de ţapi; mai multe măsele de porci sălbatici, şi, pe lângă aceste, reumatismul de la picioare atestează mii de isprăvi onorabile din partea sa. El, după ce împărţi pe ceilalţi vânători, veni şi la mine.

— Manoile, dar tu dat-ai cu puşca de când eşti?

— Am ucis – zisei eu – în viaţa mea un piţigoi, un botgros, un ciocârlan şi o rândunică; socot că de mi-ar fi ieşit înainte o fiară mai mare, mai lesne aş fi ucis-o.

— Caută dar să nu-ţi tremure mâna când îi vede pe jupânul urs, căci acela e mai fioros decât un botgros. Tu să stai aice lângă femei; dac-a veni ursul, trage, fără temere!

Vorbind astfel, ţipă din corn şi se făcu nevăzut printre copaci, lăsând încă doi vânători spre apărarea femeilor, la întâmplare de a veni ursul.

Pân-atunce nu fusesem niciodată la vânătoare, aşazicând, formală. Dar nu-ţi poţi închipui ce impresiune mi-a făcut când am auzit, îndată după semnul dat de dl. N. Colescu, răsunând văile de ţipetele gonacilor, Fă-ţi idee de larma ce poate să facă în codru, şi mai ales în munţi, vreo două sute de oameni şi vro treizeci de câni ţipând deodată sub poalele codrului, în felurite glasuri şi tonuri. Mi se părea că mă aflu într-o lume de feerii; pare că aşteptam, din minut în minut, să văd deschizându-se cerul şi pământul. Mie mi se suisă părui în vârful capului şi stam în extaz cu puşca, pe braţe, pe rădăcina unui arbor tăiat.

Damele sta, aşteptând să auză vro descăreătură de puşcă; dar tăcerea se prelungea… astfel, urându-li-se, veniră cătră locul unde mă aflam eu.

— Cât eşti de serios! îmi zisă Smărăndiţa, parcă eşti un foncţionar din garda naţională ce se crede un adevărat soldat.

— Îmi vine să arunc arma! şi aş face-o, de nu mi-ar fi ruşine de vânători, care cr să zică că de frică ani fugit.

— De frică! nu este nici un pericol, mi se pare. Dar iaca! … iaca căprioara… dă-i foc… dă!

În adevăr, o căprioară sprintenă ca o gazelă venea asupra mea cu o repegiune de fulger, atât însă mă incintă frumuseţă ei, încât refuzai de a da.

— Ce faci? zisă Smărăndiţa.

— Mi-e milă – răspunsei – biata fiinţă! ce mi-a greşit ea, mie sau altora, pentru ea să-i răpesc zilele?

Căprioara trecu pe lângă mine fără să mă vază măcar. Damele celelalte, văzând-o. Începură a râde. Smărăndiţa îmi dete dreptate.

— Îmi păstrez încărcătura pentru urs – zisei eu – pentru ca să mă îndrept mai bine.

— Un urs! răspunseră femeile.

— Un urs! strigă duduca căzând pe iarbă.

Manoile – îmi zisă Mărioara apropiindu-se de mine – nu te pune în pericol, căci cel mai mic rău ce ţi s-ar întâmpla mi-ar zdrobi inima şi viaţa.

— Aş muri ferice apărându-te, Mărioara me! Zece vieţi de aş avea, toate le-aş da pentru tine. Ştii, tu. Dulce fetică, că eu nu mai pot trăi singur de acum înainte? …

Nu apucai să sfârşesc vorba şi deodată o descăreătură de carabine făcu să răsune văile una după alta. După aceasta se auzi un răcnet ce făcu să se zburlească părul în capul nostru.

Mai mulţi vânători strigau: „Feriţi! feriţi! ursul!

ursul!”

În adevăr, un urs de o mărime rară se arătă înaintea noastră. Damele, înmărmurite de spaimă nu aflară nici bărbăţia fugei.

Andrei, pe dinaintea căruia trecu animalul sălbatec, îl ochi. Plumbul său pătrunsă gura ursului şi se înfipse într-un fag. Acesta turbă, perii săi se zburliră şi făcură o roată împrejurul capului; gura lui vărsa spume roşii; ochii lui se făcură ca două picături de sânge… scoase un răcnet… îşi muşcă labele, apoi căută în toate părţile să vază de unde venisă glonţul. Damele stau între mine şi între urs, în calea lui. Acesta le vede şi se aruncă cu turbare asupra lor.

Un minut, şi aceste femei ar fi fost sfâşiete: trebuia un om de bunăvoinţă să se sacrifice pentru ele: orice alt mijloc era nefolositor.

Zoe era în urma lor. Ea voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de o mărăciune şi o ţinu în loc. Eu mă arunc între urs şi între fetică. Animalul, văzându-mă, năvăli asupră-mi, iar femeile scăpară prin fugă. Ursul veni aşa de repede, încât nu-mi dete timpul ca să descarc carabina. Această carabină avea o baionetă; baioneta mi-a scăpat viaţa.

Îi înfipsei fierul în gât, şi-l ţinui la o distanţă oarecare. Andrei, văzând pericolul în care mă aflam, alergă în agiutoriul meu; dar neputând trage în urs, de frică să nu mă lovească, scoase un cuţit de vânătoare şi, cu sângele răce al său, împlântă fierul în coastele fiorosului animal. Acesta răcneşte, şovăie, cade; dar, în căderea sa.

Îmi sfâşie cu gheara umărul stâng… rana mea sângeră… sângele cură ca un izvor.

Damele, văzând că ursul cade, stau într-o depărtare de noi, temându-se să nu se rădice animalul. Smărăndiţa şi Zoe veniră până la mine… O, doamne! pentru ce Mărioara nu se apropie? … frica în inima ei să fie mai tare decât amorul? … Smărăndiţa îmi legă rana; cu toate aceste, pierderea sângelui fu atât de mare, că, după câteva minute, căzui pe braţele ei, fără simţire.

Când mă deşteptai, eram acasă.

Cele întâi raze ale soarelui încălziră ochii mei. O femeie jună şi frumoasă, stând în picioare la căpătâiul patului meu, inclina capul peste fruntea mea şi părea că numără fiece suflare a vieţii mele. Mi se păru un vis frumos şi reînchisei ochii, de frică să nu mă trezesc. Dar o lacrimă căzută pe frunte-mi mă deşteptă cu desăvârşire. Era d-na N. Colescu.

Atunci îmi adusei aminte de scena din munte, şi recunoscui că fusesem leşinat.

Smărăndiţa veghează noaptea lângă capul meu.

— Ce, aici? o întrebai eu cu un glas slab.

— Taci – îmi răspunse ea – nu vorbi! … eşti rănit… ai fost leşinat! …

— Cel puţin lasă-mă să-ţi mulţămesc pentru…

— Nu voi să-mi zici nimic.

— Eşti un înger!

— Sunt femeie… ţi-ai pus viaţa în pericol pentru mine, eu trebuie să-ţi mulţămesc.

— Amiciţia ce-mi arăţi mă atinge atât, că nu voi putea niciodată cu nimic să mă plătesc.

— Ia seama – îmi răspunse ea zâmbind – căci după socoteala ce faci îmi rămâi dator, şi eu sunt o creditoare exactă…

— Orice vrei! … chiar şi să tac cât oi fi bolnav.

— Tăcerea mai întâi, apoi altceva… mi-ai făgăduit să nu faci niciodată nimic fără să mă întrebi.

— Înnoiesc făgăduinţa.

— Bine – zise ea – acum mă duc să mă odihnesc, îţi voi trimete o privighitoare care ţi-a face mulţemire.

— Manoil Elena

… Pentru ce Smărăndiţa îmi ceru să-i repet făgăduinţa ce-i dasem, de a nu face nimic fără să o întreb? …

Ce însemnează aceasta? Temerea Mărioarei să fie adevărată? … nu, nu… sunt nebun.”

După câteva minute întră Zoe. Ochii ei negri şi dulci străluceau în lacrimi de bucurie, părul ei era împletit în două coade lungi şi bogate ce îi cădea pe spete; în păru-i negru, lângă ureche, avea o roză de grădină.

— Cum îţi este? … îţi aduc un pahar de limonadă fierbinte… să sorbi… îţi va fac-e bine…

— Oare?

— Desigur. Dar doctorul a zis să nu te las să vorbeşti.

— Iar dacă voi vorbi?

— Boala se poate prelungi.

— Dar dacă n-oi putea?

— Trebuie să poţi; şi cu astă tocmală ţi-oi da floarea asta, ce ţ-o trimete Mărioara!

— Mărioara! Mărioara!

— Ei, bine! ce ai? astfel îmi făgăduieşti să taci?

Tac, tac; dar dă-mi floarea.

Zoe îmi dete roza ce o avea lângă ureche.

— Ah! doctorul mă opreşte să vorbesc, şi eu vreau să scriu.

Să scrii? nu se poate fără ştirea lui.

Dar Esculap nu mă vede.

Dar te văd eu şi trebuie să-mi dau seamă. Voia este la mine şi nu ţ-o dau.

Ka zise aceste voi’be cu un ton atât de poroncitor, că nu avui cum să mă împotrivesc acestui înger păzilor. Ka puse paharul pe masă. Eu întinsei mâna să-l iau, dar o durere ce simţii în braţ mă opri.

Vezi? nu poţi mişca mâna, şi vrei să scrii! Vorbind astfel, şezu pe marginea patului, lângă căpătâiul meu. Trebuie să te hrănesc eu, iar mânuşiţa ei albă purtă paharul la gura mea. Suflarea oi era dulce şi fragedă ca profiimul florilor. Ieri seara urmă copila – era sfadă mare în salon de.pro nemurirea sufletului. Andrei, îmi aduc aminte, zicea ca sufletul este nemuritor şi da dovadă nu ştiu pe caro filosof, zicând: sufletul este o substanţă simplă, ceva co nu este materie; prin urmare, neavând margini, nu este supus strică roi, şi încheie că este nemuritor. 1)1. Alexandru zicea că numai nesfârşitul este nemuritor, că omul, neînţolegând nesfârşitul, este sfârşitul, deci sufletul este pieritor. Ce gândeşti d-ta la aceasta?

— Niciunul, nici altul, nu ştiu… cât pentru mine, cred…

— Bine faci.

— Un om merge cu picioarele sale până unde dă de un râu sau de altă stavilă. Aci pasul său se opreşte şi numai privirea merge înainte. Astfel este şi omul înaintea unor întrebări. Cuvântul, când ajunge la culmea ce-i este însemnată, se opreşte, şi numai simţimentui poate trece dincolo de linia aceasta.

Pentru mine, asta este un lucru de simţiment: îmi place să cred: acesta mă face fericit.

— Ai vorbit pre mult, îmi zise Zoe.

Într-acest minut Mărioara intră în cameră.

— Cum te afli? mă întrebă ea.

Văzându-o, inima-mi bătu atât de tare, că crez ui că o să cază din pieptul meu. O flacără trecu peste faţa mea.

— Ah! domnule! nu credeam că mâna care scrie versuri atât de graţioase să răstoarne un urs! …

Zoe ieşi, dându-mi ordin să nu mă mişc, căci se va înturna îndată.

Rămâind singur cu Mărioara, văzui că nu pot vorbi.

— Eşti supărat? mă întrebă ea.

— Supărat? De ce, drăguliţă?

Ea îmi întinse mâna şi eu o încărcai eu dulci sărutări.

— Nu-ţi voi da niciodată prilej să te mai superi pe mine, mai zise Mărioara. Se zice că certele trecătoare între doi ce se iubesc sunt pline de fermec… cât pentru mine, nu voi să gust acest fermec, oricât de dulce ar fi, căci atâta te iubesc, încât, dac-aş şti că suferi un minut de durere din pricina mea, aş muri de durere.

— Mărioară! înger dulce al vieţii mele! mai zi aceste vorbe! ele răsună la urechile mele ca harpile antice!

— Dar nu voi nici tu să mă faci să sufăr… oricare ar fi pricina suferinţelor mele, numai de la tine să nu vie, nu-mi pasă! iar clacă tu ai fi acela ce mi-ar da prilej de suferinţă, o, Manoile! sărmana inima mea s-ar zdrobi! …

— Ce zici tu, dulce şi crudă Mărioară! Dar eu sunt numai voinţa ta, cugetarea ta, simţirea ta, subt o altă formă: un lucru ce-ţi zâmbeşte, cu care poţi să ie faci

! ji să-l zdrobeşti sub picioarele tale.

— Vorbele tale, Manoile, îmi îmbată inima, însă spune-mi, drăguţul meu, sunt ele sincere?

— Sincere? pentru ce te îndoieşti, sufletul meu? … Îndoiala, ca viermele floarea, sfărâmă inima în care intră. Dar nu; tu ai cuvânt, vorbele nu dovedesc nimic… „trebuie fapte… ei, bine, viaţa mea! ceri-mi o dovadă… orice vrei… poţi să-mi zici: „Aruncă-te în foc, în apă! „.” voi l’ace tot pentru amorul tău; tot; înţălegi tu?

— Mulţămesc, Manoile! … Nu ai trebuinţă de astfel de sacrificiuri, ca să placi inimei mele; căci moartea ta, o, dulcele meu, ar curma deodată şi zilile mele. Tu-mi poţi da altă dovadă de iubire; poţi să-mi rădici deasupra inimei vălul cel posomorit ce mi l-a aruncat gelozia… Manoile! Manoile! pune mâna ta pe inima mea: acolo este un dor adânc, un dor de care numai lipsirea ta de aice poate să-l împace… sunt geloasă, geloasă ca o igrousa! …

Dar pentru ci’, scumpă Mărioară?

Pentru ci1? mu întrebi pentru ce? Ştiu eu! întreabă inima mea, pentru ce te iubeşte?

Voieşti să plec? Voi pleca astăzi, mâine, când vei voi… însă ai gândit cât o să sufăr departe de tine? Ochii mei, nemaivăzându-te, or să se înehiză şi or să se desehi/a în lacrămi! Zilele mi se vor părea lungi ca anii 5 viaţa, fără tine, va fi amară… tot ce mă îneânta mai nainte va pierde fermecul său; şi dacă aş fi osândit a nu te mai videa, numai mormântul aş putea să mai iubesc după tine.

— Nu, Manoilul meu! … trei zile după plecarea ta de aice, voi veni după tine, oriunde te vei afla, şi amorul cel mai sincer va fi preţul suferinţelor tale…

— Cum vrei, Mărioară…

— Aşadar, pleci? ah! tu mă linişteşti şi mă fericeşti… voi gândi la tine ziua şi noaptea…

Vorbind astfel, ea plecă fruntea pe buzele mele… Gura mea pe buzele sale! … O, fericire dumnezeiască! de ce nu am murit sub sărutările ei! …

Zoe intră însoţită de doctor. Mărioara se depărtă repede.

Esculapul îmi cercetă rana de la umăr.

— Merge bine – zise el – peste trei-patru zile vei putea ieşi.

Toţi oaspeţii d-lui N. Colescu intrară în camera mea.

— Ce faci, voinicule? mă întrebă dl. N. Colescu.

— Iată un om, zise duduca. Dacă nu erai d-ta aş fi fost moartă.

Zicând aceste vorbe, ea se uită lung la Alexandru.

— Ce te uiţi aşa? răspunse acesta. Vrei să zici că am fugit? te înşăli; vânătorii pot să mărturisească… văzându-vă în pericol, am aruncat carabina, ce-mi era netrebuincioasă, şi am alergat să iau un cuţit de vânătoare…

— Eşti fricos, îi zise duduca. Pentru toată lumea, n-aş voi să iau un bărbat ca d-ta.

— Ai curaj – răspunse acesta – căci cel ce-ţi va da mâna ar trebui să aibă mare curaj.

Dl. N. Colescu râse cu plăcere.

— Să lăsăm pe Manoil, zice el. Poate că are trebuinţă de linişte.

— Eu rămân să-l îngrijesc, zise groasa duducă.

— Nu are cine să-l îngrijească, îi răspunse dl. N. Colescu.

— Eşti nesimţitor! strigă ea.

După aceste vorbe se făcu un râs general; toţi ieşiră, afară de Zoe.

— Ce face doamna N. Colescu? întrebai pe copilă.

— Doarme. Toată noaptea a vegheat.

— Ce înger!

— Înger, nu-i aşa? Ea nu urăşte pe nime… niciodată gura ei nu se deschide să yică o vorbă amară… toţi o iubesc…

— Dar d-ta?

— Eu? este tot ce iubesc pe lume. De la moartea maică-mea, ea-i ţine locul: când mă vede, ochii i se împlu de lacrămi de bucurie…

— Eşti fericită, căci are cine să te iubească, trist lucru este omul singur pe lume! … eu, care nu am părinţi, fraţi, pe nimeni, în sfârşit… Ah! cât de amară mi se pare singurătatea! …

— Nu-ţi face inimă că, zise ea cu o lacrămă în ochi. Cât vei fi aice, nu vei fi singur; eu te-oi iubi şi te-oi îngriji ca pe un frate!

— Cât voi fi aice! dar peste trei zile trebuie să plec…

— Să pleci? dar doctorul? dar mătuşica? dar eu? o, nu te-om lăsa. Eşti singur, mi-ai zis; dacă te-i îmbolnăvi, cine o să te caute?

Doamna N. Colescu intră în camera mea.

— Mătuşică – zisă Zoe – spune-i că este nebunie să plece; vra să se pornească peste trei zile! …

— Vrei să pleci?

— Îndată ce voi fi bine.

Bine, zise Smărăndiţa.

— Bine! ce zici, mătuşică? Dar dacă s-a bolnăvi iar? … nu vezi cât e de slab?

Noi nu-l vom lăsa – zise Smărăndiţa zâmbind – şi d-lui va fi bun a rămâne.

Am dat cuvânt, zisei.

Col puţin n-o să întâizii şi o să ne scrii de unde vei fi, mi i uşn? până alunec însă, să guşti ceva, foame ţi-o?

Aş muica ceva.

— Zoe, strigă să aducă o supă!

Copila ieşi.

Mi-ai făgăduit – zise Smărăndiţa – să nu faci nimic făr-a mă întreba… hotărârea-ţi de plecare mă încredinţa/a că-ţi calci cuvântul.

— Oh! iartă-mă; dar o scrisoare de la Bucureşti…

— Nu-i adevărat.

iunie.

Ţi-am fost scris că plec peste trei zile; iată opt şi sunt tot aice! „Eşti un om fără hotărâre”, vei zice tu ca totdeauna. Dar dac-ai şti cauza, ţi-ai retrage vorba îndată.

Eu sunt ca omul acela care, după ce a clădit un palat măreţ, după ce s-a îmbătat de fel de fel de zise că va trece la umbra lui o viaţă fericită, vede picând într-un minut edificiul său.

Mărioara, acel înger ce-mi da viaţă, acel suflet candid, curat, nu mai este! vorbele ei, zâmbetul ei, amoru1 ei, sărutările ei, fum şi minciună! iubeşte pe altul!

Ţi-aduci aminte unde eram pe la sfârşitul scrisorii din urmă?

După ce rămăsăi singur, un fecior îmi adusă supa. Acesta este un om din felul acelora de care fse zice: „îi prinde mâna la toate”. Unul din oamenii aceia ce vorbesc singuri când nu se află un al doile.

— Mări! aş fi dat simbria mea pe un an s-o fi ucis eu! … să fi văzut atunci, duminica la horă, cum s-ar fi uitat fetele la mine! până şi fata popii cu ochii verzi ca brâul diaconiţei… şi nişte buze! … parc-a mâncat vişene! dar fudulă, cum nu ţi-a mai dat ochii… mai lesne te apropii de moş popa când adună colaci duminica! … zău; mai bine de dv: boierii… cuconiţa Mărioara, fată de boier, şi…

— Şi ce?

— Ce, nu ştii?

— Ce să ştiu?

— Ce am zis!

— Ai zis Mărioara, fată de boier, şi…

— Şi… dar să nu mă spui.

— Nu te teme.

— Se lasă de o sărută domnul Lisandru.

— Cum poţi s-o zici asta?

— Nu-i vina mea… nu face foc, că fum nu iesă.

— Ai dovadă?

— Colo! colo! zisă el bătându-şi pieptul.

Atunci scoasă un bilet şi mi-l dete. Îl deschid repede şi cetesc: „Amorul tău e minciună! trebuie să-mi dovedeşti ca să mă încredinţezi… te aştept la miezul nopţii, în grădină, lângă leul de marmură…

Această lovitură fu crudă! Dar mă mângâiam că tot nu va fi adevărat.

Toţi suntem astfel: moartea vine să ne închiză cehii; noi simţim şi tremurăm cu toate aceste, o rază de speranţă zâmbeşte încă între noi şi mormântul nostru. Cea din urmă rază de speranţă zboară cu cea din urmă suflare a vieţii!

Feciorul luă cu el scrisoarea şi blestemile mele.

Zee veni.

Eşti gânditor? îmi zisă ea.

Mi-am schimbat hotărârea.

— Cum?

Nu mai plec.

Bravo, zisă copila cu bucurie.

Am gândit aşa: „Zoe vra să rămâi aice. Aceasta îi lin (* plăcere… de ce să n-o ascult.”

Adevărat?

Foarte adevărat, îngerul meu!

iunie.

K noapte, încă cinci minute… Mărioara are a veni în, i” i, idin, i…; i mă scol, să ascult! … toată lumea doarme… mi’vnl nopţii, şi nopţile de vară sunt mici! … nu se aude iiniih (1111 il pn vighitoaroa care tlin când în când obosită.111) 1.11le cile un trist ţipet, descordat ca dorul inimei mele minute Fatale! voi o sa hotărâţi soarta mea! … () rlogiul de la poarta curiei bate miezul nopţii… tot corpii mi tremură… picioarele mole slabe abia mă lin… iala-mă lângă statua leului… să mă ascund după aceşti arboraşi de liliac, ca să văd de la întuneric adevărul ce o a-mi zdrobească inima! … nici o frunză nu se mişcă… bolta ierului o încărcată de nouri… auz o şoptă! … o umbră înaintează prin întuneric… Alexandru se pune pe piedestalul statuoi şi începe a şuiera uşor un cântec monoton şi discordat… trec zece-cincisprezece minute… Mărioara nu mai vine… poate sunt înşălat… Câte bănuiri nu-mi trece pin cap… dar auz fâşâitura unei rochii! … o femeie trece pe lângă mine şi merge spre Alexandru… o şoptă să ascult! …

— Mi-ai zis să viu aice, dacă te iubesc. Iată-mă! Ah’, Alexandre! mustrările ce-mi faci nu le merit! …

Ce auz! … aceste vorbe! … Nu e Mărioara! …

5 iunie

— Ai dat biletul Mărioarei? întrebai pe feciorul cel limbut…

— Nu l-am dat e.e.5 Mărioarei. Domnul Lisandru mi-e drag, să-l bag de cap în sân! lasă că-mi zice: „hei, mă!” şi se uită la mine printr-un petec de steclă; dar nu scoate să-ţi dea o para! …

— Ce-ai făcut dar, biletul! …

— L-am dat cucoanei duducăi, ca să se bată dracii în capete.

Atunci înţelesei că femeia din grădină era duduca.

— Mai am un bilet – zisă feciorul – acesta e de la e.e. Mărioara; am să-l dau domnului Lisandru.

— Să videm.

Luai biletul.

„Alexandre!

Pentru ce te plângi de mine? cum a putut să-ţi treacă prin minte că o să-mi placă Manoil?! am mai bun gust, trebui să ştii… Manoil! un om care nu ştie a face decât versuri şi care nu are alta decât poezia! care nu este de potriva mea, nici după raportul nobilimei, nici după raportul bogăţiei. Eşti copil! … Şi-apoi el o să plece… ce dovadă poate fi mai bună împrotivă bănuielilor tale?”

— Lasă-mi biletul acesta.

— Ia-l, îmi zisă feciorul.

„Ah, Mărioară! … socoteam că eşti o cochetă; dar eşti o infamă.14 iunie

— Mi-ai fost dat parola să pleci, îmi zisă Mărioara.

— Mărioară – îi zisei – cu mâna asta nu pot scrie! Voi să însemnez rufele ce am dat la spălătură… scrie, drăguşoara mea!

Ea luă pana şi hârtia şi scrisă cele ce îi dictai. După ce-i mulţămii, luai talismanul acesta şi-l ascunsei în sân, ca să cercetez în urmă dacă scrisoarea seamănă cu a biletului.

— Aşadar, o să pleci? … mă mai întrebă Mărioara.

— Voi pleca, drăguliţă… dar pentru ce vrei să mă goneşti aşa curând? … Ei, Mărioară, Mărioară, ştiu eu de ce voieşti tu să plec! …

Ea roşi şi zisă:

— Nu aveai trebuinţă să mi-o spui, ţi-am spus-o eu.

— Nu ascunde simţimente adevărate sub vorbe măgulitoare şi făţarnice…

— Ce vrei să zici? Nu te înţăleg, Manoile! ce vra să zică schimbarea asta repede?!

— Schimbarea asta repede! ai cuvânt, e repede… dar ce face timpul? o oară, o minută pot face mai mult decât un secol… dacă vreodată himea s-ar zdrobi, un minut, o. Secundă ar fi destul pentru aceasta: eu sunt o mică atomă. Pentru ce te miri că m-am schimbat atâta de curând? „Nu mă înţălegi”, mi-ai zis. Ascultă, Mărioară! îţi voi vorbi cu demnitate şi cu respect, şi nu pentru că meriţi, dar pentru că nu mi se cuvine mie a vorbi niciodată… a vorbi cu nişte astfel… Tu, Mărioară, iubeşti pe altui; nu te musim pentru aceasta, nici nu voi să-ţi vorbesc ca un preceptor… dar te mustru pentru că m-ai amăgit! daca nu mă iubeai, dacă altul era în inima ta, pentru ce nu m-ai răspins? Atunci stima mea ar fi crescut pentru tine… acuma simţ numai un despreţ adânc! … Nu ţi-am l’ăcut niciodată nici un rău, pentru ce să voieşti nenorocirea mea? pentru ce să mă înşeli? nu eram fericit poate înainte de a te iubi, dar credeam în fericire, credeam în sinceritatea oamenilor şi în sfinţenia unui cuvânt dat… astăzi mi-ai răpit credinţa aceasta! Ieri, inima-mi era încă tânără, astăzi, un bătrân de o sută de ni nu ar voi să-şi schimbe inima cu mine! când te-am văzut pentru întâia oară, credeam că întâlnesc un înger, încungiurat de acreala tuturor calităţilor lui; fruntea ta strălucea de inocenţie şi-mi zicea: minciuna este străină pe buzele aceste! sărutarea doarme încă pe fruntea astă candidă! fiece vorbă a ta răsuna la urechile mele ca o muzică dumnezeiască; şi abia una murea pe buzele tale, şi alta mângâia urechea mea! … astăzi acea fiinţă dulce şi curată s-a stins ca un vis poetic! astăzi, inima mea s-a închis la orice iubire; amorul tău pare că n-a existat niciodată! … dar ce rău ţi-am făcut, pentru ca să merit astfel de trădare?

iunie.

Vorbind aşa, mă înecasăm în lacrămi.

„Nu; nu se poate! … am auzit şi-am văzut rău… na, căci ar fi prea trist, prea crud pentru omenire.

Plângeam ca un copil şi căzui pe pat, unde-mi ascunsei Îacrămile şi suspinele mele.

— Eşti nebun! îmi zise ea. Nebun ţ ce lucru aduce bănuială în inima ta, Manoile?

— Un bilet ce ţi-a scris Alexandru, şi altul ce i-ai scris tu lui…

— Din aceasta şi mai puţin înţăleg! … dar sunt eu răspunzetoare de cele ce scriu alţii? eşti sigur că biletul ce zici că am scris eu este adevărat? … Apoi cine te încredinţează că acel ce-a scris biletile astea n-a voit să facă intrigi? … Manoile! tu ai inimă bună şi nobilă, dar eşti copil şi lesne crezător! … osândeşti, făr-a te gândi îndestul. Nu, tu nu cunoşti inima mea, nu ştii ce amor are ea penti’u tine! nu cunoşti încă ce sunt oamenii; biletile acestea nu pot fi scrise de mine, nici de Alexandru… gândeşte-te bine… adu-ţi aminte! Smărăndiţa te iubeşte: ea poate vra să puie răceală între noi… gelozia este demnă de orice întreprindere…

— Smărăndiţa! ah, nu… viaţa-mi pun pentru dânsa î

— Cugetă bine! cine ţi-a dat biletele aceste?

— Un fecior.

— Un fecior? vezi? de unde ştii că acela nu era poroncit… dar eu nu voiesc, aeuzând pe alţii, să mă dezvinovăţesc eu… cercetează singur… pân-atunci, lasă-mă să-ţi spun cât te iubesc! ah, Manoile, amar ai întristat inima mea cu vorbele tale i eşti foarte nedrept, Manoilul meu, vrei să auzi un cuvânt încă de amor? … din ziua în care te-am văzut, o, îngerul meu, o viaţă nouă a început pentru mine! zilele trec pline de dulceaţă şi de fericire! aş voi ca viaţa mea să nu mai aibă sfârşit, sau să se stingă într-unul din minutele acele când îmi zici: te iubesc! … dar tu eşti crud… simţi plăcere să vezi curgând îacrămile mele! eşti fericit când îmi zdrobeşti inima! … dar pentru aceasta nu te pot urî, sufletul meu!

Vorbind astfel, fruntea ei se plecă pe fruntea meabuzele noastre se întilnâră, îacrămile noastre se amestecară. Uitai tot.

Fericire! fericire! dulce sorgente, cătră care sufletul meu zboară însetat! în deşert voi să sorb din undele tale: tu te usuci îndată ce atingi de buza mea!

Haragul de vie cade şi în căderea lui atrage viţa după sine.

Astfel şi femeia, în căderea ei, ati-age omul care-şi legasă ursita de ursita ei.

Mărioara m-a târât în căderea sa.

… Sigur eşti că-i vinovată?” mă vei întreba.

Ascultă: îndată ce ieşi de la mine, deschisei biletul ei cătră Alexandru; îl alăturai cu scrisoarea Mărioarei ce-mi r ase însemnând rufele.

Scrisoarea este tot aceea, nici o deosebire!

Vezi dar că toate s-au isprăvit.

iunie.

Itr. Hln fiitfiir jx’ dealuri şi pe văi.

Ce le Iaci? mă întrebă Zoe astăzi. Toată lumea le doreşte, mătuşica e tare îngrijită! … nu e bine ce faci! eşli trist, tăcut, suferi şi nu vrei să spui nimănui ce ai! … mpe teşii ca nimeni nu merită încrederea?

iunie.

Nu mai sunt stăpân nici pe necazul meu, nici pe lacrămile mele… dar lumea aceasta este un infern… o, Dumnezeul meu, nu mă lăsa! …

Îţi aduci aminte? făgăduisăm unei fete să-i dau patru sute lei pentru ca să scoată pe tatăl său de la închisoare… ei, bine, poţi să mă mustri şi să mă blestemi… sunt un nebun, un ucigător… abia ieri mi-am adus aminte de dânsa! …

Ieri dar, alergai să-i duc banii, temându-mă să nu fie prea târziu.

Mă apropii de casa ei. Pe prispă afară, văz un bătrân cu părul alb şi cu ochii în lacrămi. Câteva femei din sat stau tăcute împrejurul său. Ele îmi făcură loc.

— Unde este Tudora? întrebai.

— Tudora? … îmi răspunsă una din femei cu lacrimile în ochi.

Adunarea lor, starea bătrânului, ce mi se păru a fi tata Tudorei, îmi deteră o tristă părere de rău.

— Iată tată-său, îmi răspunsă femeia pe care o întrebasăm.

— Moşule, unde este fiica ta?

— Ce vrei cu ea? zisă acesta rădicând capul.

— Îi aduc nişte bani cu care să răscumpere datoria tată-său.

— E prea târziu, răspunsă moşul.

— Cum? … unde e fata?

El îmi arătă cu mâna casa.

— A murit? întrebai cu nerăbdare.

— De murea, ar fi fost mai bine de ea, dar Dumnezeu a păstrat-o, pentru ca să mă amărască şi mai mult! …

— Ce vra să zică aste? spuneţi-mi, pentru D-zeu!

Moşul îşi şterse ochii cu mânica cămeşii şi-mi zisă:

— Când eram închis la subcârmuire pentru datorie, biata fată alerga din casă în casă să facă banii; dar fără nici un folos, căci oamenii din satul nostru sunt sărmani. Proprietarul auzi de una ca asta, şi o chemă la curte. „Ţine patru sute lei să scapi pe tată-tău!” Atunci copila plânse de bucurie. „Dar avem să facem o tocmală”, mai zisă propietarul. „Orice vrei”, răspunsă copila.

La chipul de învoială ce-i spusă acesta, fata aruncă banii şi ieşi plângând. Subcârmuitorul zisăse Tudorei că de n-a aduce banii în două zile, are să mă bată şi să mă trimată în heară la cârmuire. Peste două zile mă scoasă din închisoare să mă bată. Atunci Tudora vini ţipând şi se aruncă în braţele mele. „Nu-l bateţi – strigă ea – căci în două ceasuri aduc banii!”

Copila fugi ca fulgerul înainte de a apuca să-i vorbesc ceva. Subcârmuitorul, peste două ceasuri priimind banii, dete poruncă să mă sloboadă. Eu atunci pornii cu copila la sat. Când intrai în casă, Tudora era cu ochii roşii de plâns. „Unde ai găsit banii?” o întrebai. Ea nu ştia ce să-mi răspundă. Treaba asta nu-mi plăcu: nişte gânduri rele îmi trecură prin cap. O muiere îmi spusă mai pe urmă adevărul. Copila, cu o zi mai nainte de. A mă scoate să mă bată, era plină de bucurie; căci, zicea ea, aşteaptă un boier de omenie să-i aducă patru sute de lei. Dar, după ce scăpătă soarele şi nu se arătă nimeni, biata copilă îşi smulsă părul şi plânse amar. Atunci veni la dânsa o babă uricioasă şi-i zisă: „Mâni or să bată pe tată-tău; el, slab şi bătrân… poate să moară în bătaie… stă în mâna ta să-l mântui… haide la boieru să-ţi dea patru sute de lei… tocmala o ştii…” Tudora nu ştia ce să mai facă… cinstea îi era dragă… dar cum să mă lasă să mă bată? … afurisita de babă nu o slăbi până ce-i pierdu sufletul! …

La aceste vorbe unchiaşul scoasă un gemăt de durere; apoi urmă:

— Când aflai aceste pierdui minţele şi luai toporul s-o ucig. Dar când o văzui în ochi îmi căzu fierul din mână, că-mi era dragă ca soarele. „De unde ai luat banii?” strigai încă o dată. Ea pusă ochii în jos şi tăcu ca pământul. „De unde ai luat banii, ticăloaso?” o mai întrebai. Atunci căzu la picioarele mele plângând. „Tudoră! Tudoră! numai pentru tine rămăsesem încă în lume, părul meu alb îmi sta cu drag până astăzi, căci nu era ruşinat… la horă, la nuntă, nici o fată nu era mai frumoasa! oamenii ziceau văzându-te: „Ferice de tatăl tău!” iar eu, auzind aşa, plângeam de bucurie! tu creşteai ca un brad verde dinaintea oasii mele şi călătorii se opreau ca sa privască… când aveam vrun năcaz, mă întorceam acasă şi vederea ta mă făcea să uit durerile mele, căci (rai curată ca îngerii şi-mi erai dragă ca lumina! astăzi copiii m-or arăta cu degetul şi vor zice: „Iată un tată ce şi-a vândut sufletul fiicei sale!”, trecătorii vor ocoli casa mea de acum tnainte, când voi avea un păs, vederea ta nu mă va mângâia… o, copilul meu, fii blăstăma-tă 1” Astfel îi vorbii; dar ochii mi se împlură de lacrămi… m-am căit… vroii s-o rădic… o, Dumnezeule! … nu zicea nimic… nu vedea nimic… nebunisă! … „Tudoră! Tudoră! iartă-mă, fata mea!

— Cine mă cheamă? strigă Tudora din casă.

Unele femei se depărtară cu copiii în braţe.

Tudora ieşi. Faţa ei era galbănă şi veştedă; ochii stinşi în pulbere; straiele sfâşiete.

— Cine mă cheamă? strigă încă o dată, fără să se uite la mine.

— Eu… nu mă cunoşti?

Nefericita fată rădică ochii asupra mea, buzele ei se întinseră şi se distinseră; ochii ei străluciră un minut.

— Tu mă chemi? … cine eşti tu? … nu te cunosc! ce caţi aici? … ce mai ceri? …

Atunci faţa ei îngălbeni şi mai mult.

O mişcare nervoasă îi cuprinsă tot corpul.

— Stăi! stăi! tu mi-ai răpit viaţa şi liniştea… voi să te sugrum…

Vorbind astfel, se aruncă cu furie asupra mea, eu mă trăsei la o parte.

— A zburat, zise ea râzând cu hohot.

După aceasta se întoarse în casă, şoptind: „Tu creşteai ca un brad verde înaintea casei mele…”

— Ţine – zisei bătrânului – iată patru sute lei să-i înapoieşti proprietarului. Mai ţine alţi patru sute să-ţi cumperi boi… mâne voi trimete un doctor… poate să o lecuiască.

— Cei patru sute lei ai proprietarului îi iau, ca să răscumpăr cinstea sângelui meu; ceilalţi, nu; căci nu am multe zile de trai… de doctor nu este trebuinţă.

— Cine este proprietarul? întrebai.

— Dl. Alexandru, răspunsă o femeie.

— Te voi răzbuna, cu sângele meu!

Un deşert amar este în inima mea! … aş voi să mor! … nimic nu mă ţine pe pământ! … ce gândeşti tu despre suflet? Omul e prea neferice aice jos, ca să sfârşească aice; prea sus prin facultăţile sale ca să aibă aceeaşi ursită ca o reptilă! … am câteodată minute când sufletul meu se îmbată de o dezmierdare cerească… Ah, cum aş voi atunce, legănat de visul de raze al inimei, să nu mă mai cobor în coperemântul ţărânos în care sunt legat! … dar… eu rămâi încă în lume… visele dulci zboară, şi realitatea mă priveşte rânjind! …

Lăsaţi-mă cel puţin a crede că este o altă viaţă, a căriia seninătate nici un dar nu o turbară, unde minciuna este necunoscută, unde amorul este nesfârşit! … între noi să rămâi-e, cine poate dovedi că sufletul este nemuritor? …

O, cărţile… iată începutul durerilor mele… cum aş fi voit să fiu un muncitor de aceia ce-şi trec viaţa în simplicitate şi nu se mâi comunică cu cugetările altora! …

13 iunie.

Ştii tu ce vra să zică viaţa de familie?! ah, dragul meu, fără Smărăndiţa, fără Zoe, aş fi mort! … ele sunt adese pe lângă mine, întrecând toate dorinţele mele, înti istându-se de întristarea mea, bucurându-se de câte ori un zâmbet rătăcit îmi întinereşte faţa! … tu ştii, abia sunt de douăzeci şi unul de ani, cine mă vede îmi dă treizeci.

Iă iunie.

Aler ‘i întâmplă, în umbră, lucruri cu totul ciudate. I, i i rtam mujjuiân grădină. Smărăndiţa veni acolo ţiind iu miuft lui bilet deschis.

Ce insemnen/a gluma asta? îmi zisă. Ea. Cum îmi ki declaraţii, fără să-mi cei voie? Ai uitat tocmala noastră?

Ce declaraţii?

Poate vrei să tăgăduieşti? ce este asta? Îmi deic biletul şi cetii: „Doamna mea!

Toate au un termin în viaţă, este timp de când sufăr în tăcere! … te iubesc mai mult decât viaţa! … Oh! dar pana omenească nu este în stare să descrie simţimentele noastre… ea le profană şi învăluie flacăra dumnezeiască a simţimântului! nu sunt vorbe, nu sunt idei, nu este nimic în lume şi în cer care să exprime amorul meu! … în starea dureroasă în care sunt, două căi au rămas pentru inima mea – să-ţi declar patima asta, sau să mor! … dacă eşti rece la toate aceste, cel puţin fii generoasă… lasă-mă să cred, să sper c-a rămas pentru mine o zi dulce în viaţă! …

Ştii bine: sunt copil… nu-mi zdrobi inima şi viaţa cu dispreţul!

Manoil”

— Era timp să râd şi eu o dată! răspunsăi râzând după citirea acestui bilet. Un om sau o femeie care se respectă nu scrie bilete.

— Cred, Manoile, şi-mi pare bine, dar voi să discopăr cine se apucă de astfel de intrigi fără rost.

— Aşteaptă, îi zisei şi, scoţând biletul Mărioarei, văzui că scriptura, pe ici, pe cole, semăna. Am aflat – îi mai zisei – cine face intrigile astea.

— Cine?

— Oh! nu-ţi voi spune niciodată.

— Dacă nu este secretul d-tale, nu te silesc să-mi spui.

— Nu este secretul meu, şi nici n-am dat parola să tac.

— Apoi, dar, ce te opreşte?

— Vei să ştii? ei bine! scrisoarea asta este plăsmuită de Mărioara. Iată însemnarea asta de rufe, uită-te şi la bilet! …

— Ai cuvânt, îmi zise ea. Apoi căzu în gânduri. Nu spune nimărui! îmi repetă ea.

„Care este ţelul Mărioarei, să facă astfel de intrigi? vra să mă gonească de aici?” iunie.

Zilele trec şi, dintr-una într-alta, întristarea câştigă loc în inima mea!

Sunt atât de distract, încât am uitat să-ţi vorbesc de cele ce mi s-au întâmplat în aste două-trei zile.

Smărăndiţa (negreşit pentru ea să-mi facă plăcere) pusă la cale să mergem la o mănăstire de maici în munţi.

Eram singur.

Vii la mănăstire? mă întrebă Zoe intrând. Îmi aruneăi ochii asupră-i. Noroasa ei cosiţă era împletită cu bobocei de roze. O rochie de amazonă verde şi un guler alb de batistă era toată podoaba ei. În mână ţinea o pălărie de ps” ie, în cealaltă un bici.

— Vrei să mă însoţeşti calare? altfel mătuşica nu mă lasă să încalec.

— N-am gust să văd mănăstirea, domnişoară.

— Eu viu să te rog… dacă nu-ţi face plăcere, nu veni, voi rămânea şi eu acasă.

— Văd că refuzul meu te costă, nu voi să mă crezi de rău… viu, domnişoară!

— Vii?

— Ce n-ar face cineva pentru un înger atât de dulce! … N-apucă a auzi cuvintele mele şi Zoe ieşi, sărind de bucurie şi spuindu-mi că la scară este un cal înşelat pentru mine.

— Aibi grijă de Zoe, îmi zisă Smărăndiţa când pornirăm. Să nu facă nebunii, şi să o răpească calul.

Zoe abia se văzu în eâmp şi pusă calul în galop, trebuia să mă ţin de dânsa după ordinul ce-mi dasă Smărăndiţa.

În tot cursul călătoriei, Mărioara întorcea capul cătră mine.

Ce are Mărioara de se tot uită la d-ta, îmi zisă frumoasa mea amazonă.

Domnişoară, mai opreşte-ţi calul, căci nu mă pot ţinea de d-ta mai mult… ş-apoi al meu e cam tare în gura şi mi-a cam obosit braţul.

Dar d-ta de ce nu vorbeşti Mărioarei? poate ai vreo bănuială pe dânsa? … de când am înţeles aceasta, nu ml mai o dragă.

După o oară de călătorie, ajunserăm la porţile schilului Slariţa ne ieşi înainte. Intrarăm într-o sală foarte niral. I, dar foarte simplu mobilată. Sărutarăm mâna stanţei, apoi se/urăm.

După cât ova vorbe neînsemnătoare, Smărăndiţa începu cu sta îi ţa o convorbire religioasă, din care nu înţelesei nimic.

Zoe venisă lângă mine. Ea era fragedă şi rumenă ca un frag. Voia să-mi vorbească de cai – şi vorbele se înecau în buzele sale, atâta mulţămire avea să-mi vorbească!

Ia uită-te – îmi şopti – Mărioara ce rău se uită la mine!

— Nu băga de samă!

— Dar nu i-am făcut nimica.

— Ce spuneţi voi acolo Ia ureche? ne zice dl, N. Colescu.

Zoe roşi ea sângele.

Două surori tinere au adus dulceaţă şi cafea. Una din ele, care părea a fi mai mare, avea numai şesesprezece ani, frumoasă ca o zână. Ceielaltă, de o frumuseţă mai. Mediocră, dar cu ochii mult mai frumoşi, negri, în care se îneca cel ce se uita la ea.

Maica stariţa ne spusă că aceste două surori mine au să se călugărească, şi ne invită să asistăm la ceremonie. La aceste vorbe fetele, care sta în picioare aşteptând să ia felegenele de eafe de pe la noi, schimbară feţele; cea mai mică ieşi. Dar cea mai mare plecă capul în gios şi scăpă câte va lacrime pe tabla. Eu, care o priveam, mântuindu-mi cafeua, mă sculai să pui felegeanul pe tabla şi ea atunce rădică la mine doi ochi frumoşi albaştri care se scălda în lacrămi ca două viorele în rouă dimineţii.

După ce adună toate felegenele, tânăra soră ieşi.

Poţi să-ţi închipuieşti de câtă întristare s-a împlut sufletul meu!

„Sărmană copilă! tu nu ai fost născută să te vestejeşti Ia umbra acestei închisori! când te-, ai născut pe lume, maică-ta te legăna pe braţele sale şi visa pentru tine cununa maritagiului! această cunună se schimbă într-un văl etern! Mai târziu, câte vise frumoase nu îmbăta închipuirea ta cea tânără! tu visai o viaţă dulce şi plină de iubire în Sinul unii familii! … Un soţ june şi frumos ca visele tale. Palate, diamant un! … ah! iată-te astăzi aruncată în mijlocul unor inimi ce nu mai bat pentru lumea aceasta! soţul tău este crucea altarului, vestmintele-ţi aurite, rasa ta; diamantele, Îacrămile tale; palatul tău, biserica! …”

Un sunet trist de clopote mă trezi din aceste meditaţii.

— Îmi pare rău – zise stariţa – că aţi venit într-o zi tristă. Clopotul vesteşte despărţirea dintre noi a unei surori. Vă rog, daţi-mi voie să-mi împlinesc astă tristă datorie, de a fi faţă la înmormântare, Damele arătară dorinţa de a merge împreună cu stariţa în ogradă spre a merge la biserică. Domnul N. Colescu şi Andrei le urmară.

Eu rămăsăi în galeria chiliilor, ce dă asupra ogrăzii. M a pusăi pe o laviţă care era acolo.

O călugăriţă de o vârstă cam înaintată, dar de o figură foarte dulce, trecu pe lângă mine.

— Cine este sora aceasta? o întrehăL

— O, domnule! domni şorule, istoria surorii aceştia este vrednică de ştiut… zău aşa!

— Te rog, spuni-mi-o, măicuţă!

— Sunt două Juni – răspunsă călugăriţa – răposata „’ afla în casa părintească. Era tânără şi frumoasă. PăIuţii era bogaţi şi le era dragă, căci numai atâta fată avea. I’Vlile vecinilor o pizmuiau, căci nu era niciuna ca linsa de frumoasă. Deodată, faţa ei începu a se schimba a se vesteji ca o floare bătută de brumă, ochii i se împlea în tot minutul de lacrămi… nu mai ieşea din casă… ui deşert bieţii părinţi căuta chipuri s-o dezmierde: nimic n-o mângâia. Tată-său, nemaiştiind ce să-i facă, îi

.1 într-o zi că este hotărât s-o mărite, şi îi lasă voie a i uleagă singură soţul. Copila zâmbi cu amărăciune i.‘otpunsă: … Dacă mă iubiţi, duceţi-mă la mănăstire”, r. N iuţii oi, întâi, nu voiră, dar văzând că fata de ce mergea, motnnroii a i creştea, nu mai avură ce face şi o aduseră la m. în. I; tiiv. După ce a venit aici, îşi trecea zilele în lacrămi în ni/şir iuni, ra când o mare mustrare de cuget o gonea.

io’i’n din chilie, mergea numai la biserică, şi nu

. Îi. A siuite la verdeaţa dealurilor şi a brazilor ce „ 11111111. I mănăstirea. Cu o zi înaintea morţii, chemă t „. *! * în. Ii-olo „i Ie vorbească, „Zilele mele s-au numerat,

. I ou. Ta/i mâine voi lăsa lumea astă deşartă. Pentru. Iio. I.i. Iioin înaintea plecării mele, ca să vă dezvălesc I‘11 nli mole Kram fata tânăra şi fericită a părinţi, dar,. Nil o.i. Patima intra în inima mea… O, bune maice!

oi taţi ni. I.l. I.i în minutul când plec dintre voi, voi să i în o ml. Ai o nu. I n a profanat urechea voastră… am Iubii 1 „. Elu oo mi oi a drag nu a fost demn de curăţenia iniiiM i mele Ku credeam că mă iubeşte… cine la vii sta meu nu. Ai li mşalal 7 Nu mă întrebaţi de numele au în ruu’ nuiele uusiro rugaţi pentru sufletul lui, căci o un auflel pierdui. Abătui de a legile lui D-zeu… un suflei negru, care negreşit a a rază În negre prăpăstii’… Aş voi., i afle ea, la a mea plecare din lume, l-am iertat! …”

Vorbind astfel se îneca de plâns.

A doua zi maica stariţa merse să o vadă. Ea era culcată pe un pat. În locul veştmintelor călugăreşti, ea purta o rochie albă de mireasă! O cunună de roze pe frunte. Cine o videa astfel socotea că doarme. Era moartă.

Astfel vorbea călugăriţa şi încetă. Iar eu rămăsei cufundat în gânduri amare.

— Şi cine să fi fost înşălătorul ei?

— Asta nirne nu ştie. Din toate călugăriţele şi surorile din mănăstire, ea trăia mai bine cu una din surorile care slujesc la maica stariţa… aceea poate să ştie…

— Dar surorile aste, care slujesc la stariţa, cine sunt?

— Sunt fete de boieri. Mini se călugăresc. Ele nu voiesc.

Maica stariţa au trimes de ştire fratelui lor, care trebuie să vie, că nu şede departe.

— Ş-apoi cum să le călugărească cu sila?

— Ei, domnule, dacă este stăruinţa părinţilor, şi dacă părinţii sunt boieri… pentru noi, cele sărace altă socoteală: ne călugărim când voim, şi dacă voim…

Călugăriţa mă lăsă, şi eu rămăsei zdrobit de amărăciune. Poate-se, în secolul în care trăim, să se tolereze astfel de tiranii? Auzi colo, călugărie cu de-a sila! şi pentru ce? pentru ca un părinte să facă mai fericiţi pe unii din fii; pentru ca un frate să mănânce moştenirea părintească! O, Dumnezeul meu, răi sunt oamenii pe lume!

Dăduserăm făgăduinţa să rămânem până a doua zi, ceremonia înmormântării se isprăvi şi societatea noastră Iarăşi se întruni în salonul stăriţiei.

Luminările se aprinseră, căci era seară, şi lumina lor se lupta cu lumina lunei care răzbătea pe ferestrele salonului.

Eu ieşii, cu hotărâre să mă preîmblu în împregiurimile mănăstirei. Când mă coborâi în ogradă, văzui o trăsură cu patru cai ce sosise. Din ea coborî dl. Alexandru C… Mă făcui că nu-l cunosc şi ieşii pe poarta mănăstirei. Mă îndreptai cătră un iaz, care se videa lucind pe vale, puţin mai în sus. Ajungând acolo, mă aşezai pe mal, pentru ca să mă arunc iarăşi în meditaţiile mele.

Cerul e senin, ca sufletul cel nevinovat… stelele nenumărate, ca năsipul mării, seânteiază care de care mai mult, şi ochiul care le priveşte se îneacă în ele… luna, ca un glob de aur, învioşază noaptea, care este simbolul întristării… împregiurul meu e numai o armonie răpitoare! … grierii ce şuşuie… prepeliţele ce se întrec cu cârsteii… murmura râului care pe deasupra iezeturei cade într-o mică cascadă pe un jgheab… Pe luciul apei alte stele şi altă lună se întrec în strălucire, şi ochiul îneântat pune sufletul în mirare… „Dumnezeul meu! în extazul în care mă găsesc, tu oare m-ai aruncat? … Cugetările mele tu oare mi le răpeşti în minutul acesta? … ce fericire! … lasă-mă, doamne, pentru toată viaţa în starea aceasta, ori fă ca să mor fără întârziere! …”

Dar ce aud? … tăcerea se întrerumpe împregiurul meu… un tropot! … o fiinţă înaintează răpede fugând… Dumnezeul meu! … Ce vra să facă? …

Opreşte-te! strigăi, rădicându-mă în picioare.

Ah! … şi văzui căzând la pământ fiinţa ce mi se părea că e o vedenie.

Mii apropii… ce să văd… o femeie… mă uit, ea leşinase… o rădic… sora cu ochii albaştri care-mi dăduse cafea la. Lai Ha! … îmbrăcată într-un capot negru… neîncinsă… desculţa… Cu capul gol şi cu pletile zbârlite în neorânduială p umere… Dumnezeul meu, ce să fac? … () ţineam încă răzămată pe genunchiul meu, şi uimit de a. Emin” înlâmplare, nu ştiam ce hotărâre să apuc… în În. D ţo’. R că pieptul i se bate… începe a mişca… e uita la mine… Are deodată în picioare… se smuceşte de la mini’… Iar apuc… (‘o ai, pentru Dumnezeu! îi zisei.

Voi a mor, la. A mă să mor!

Ce fel?

Acolo, acolo! îmi zise ea, arătându-mi heleşteul şi trăgându-se spre el.

Nu te-oi lăsa niciodată, nu ‘ dar vino-ţi în fire, pentru D-zeu! să te omori? e păcat. Eşti tânără… trebuie să te bucuri de viaţă… eşti frumoasă… poţi să fii fericită…

— Fericită! Oh, Dumnezeule! Lasă-mă să mă-nec! După împotrivirile ce-i făcui, în sfârşit o făcui să-mi spuie istoria ei.

Ea, împreună cu soră-sa, rămâind fără de părinţi, fură date de fratele lor cel mai mare spre creştere pe lângă o mătuşă a lor, călugăriţă. Crescătoarea lor, în devotfemul ei, credea că ar face mare serviciu lui D-zeu ademenindu-şi nepoatele la viaţa monahală. Fetele, deşi întrevidea în lume o altă fericire, dar nu avea ce face, căci în timiditatea lor nu se puteau opune mătuşei; apoi că fratele lor le spunea hotărâtor că el nu va ave cu ce să le înzestreze spre a le mărita şi, chiar de ar avea, ar fi prea târziu, căci vârsta le s-a înaintit şi ele n-au apucat a şti nici franţuzeşte, nici a juca contradanţul. Călugăriţa muri, şi le încredinţă stariţei. Fratele hotărî să le călugărească numaklecât, spre a putea să le mănânce partea lor de moştenire.

Înehipuieşti-ţi, frate, ce efect mi-a făcut când aflai că aceste surori nenorocite sunt surori ale lui Alexandru C. „!

Nu e destul atâta. Stariţa, simţind că copilele nu vor să se călugărească, a dat de ştire fratelui lor. Acesta, viind, au chemat într-o chilie pe Frosa, sora cea mai mare, şi închizând uşa a întrebat-o de ce nu voieşte a se călugări. Ea răspunse că vrcieşte a trăi în lume. Atunci poronei slugei lui şi o luă de cap, ş-apoi însuşi ticălosul de frate o bătu cu biciul până ce biata copilă pronunţă cuvântul: „Voia.

— Iată pentru ce voi să mor, îmi zisă ea.

— Trebuie să te supui soartei, soro!

— Să mă supui soartei… dar dacă am o inimă… dacă iubesc pe cineva… cu care voi să trăiesc unită toată viaţa mea?

— Dar el, dacă te iubeşte, pentru ce te lasă în aşa stare?

— Nu este aice, domnule! Tată-său l-a trimis pentru nişte trebi ale sale peste hotar, închipuieşti-ţi, el care mă iubeşte atâta de mult, când se va întoarce, ce o să simtă văzându-mă călugăriţă.

— Pot să ştiu numele lui?

— Văd că eşti un tânăr cu inima nobilă. Mă încred; îţi spun: el este Nae P…

— Mi-a fost conşcoler.

— Poate şi prietin! oh, te rog, domnule, mântui-mă!

Fă ceva pentru mine, căci el îţi va fi îndatorit pentru toată viaţa… ce bun tânăr! … nu-i aşa? el mă iubeşte ca sufletul… are o inimă… ştiu că are să se scârbească când o auzi de moartea surori-sa.

— A avut o soră, care a murit?

— Da… chiar astăzi am îngropat-o. Aţi văzut şi d-voastră.

— Tânăra care a-ngropat-o astăzi?

— Aşa, domnule! ea a murit jărtfă fratelui meu.

— Aşadar, fratele d-tale este un monstru, pentru Dumnezeu!

— Ce! d-ta ştii?

— Ştiu toată istoria, dar nu ştiam că fratele d-tale era care… dar sora d-tale ce va face?

— Ea va face ceea ce voi face eu, ea nu este hotărioare.

— Ascultă, domnişoară. Deşi sunt tânăr. Încrede-te în sfatul meu. Cu fratele d-tale nu e ni mică de făcut; el este fără inimă şi foarte hotărâtor. Nirne nu poate să-ţi dea nici un ajutor. Cu toată inima aş vrea să-ţi dau orice ajutor, dar îmi e cu neputinţă. Să-ţi pierzi viaţa e păcat şi cu aceasta ţi-ai ucide amantul care ştiu că are o inimă simţitoare. Să te împotriveşti este în deşert, căci vei Îi expusă la torturile fratelui. Călugăreşte-te, şi aceasta nu le poate opri a trăi cu omul care iubeşti.

— Să înşel pe D-zeu? o! asta n-oi face.

— D-zeul, carele este drept, nu va privi ca nelegiuire amorul d-tale. Rasa care-ţi vor pune e cu sila, D-zeu îţi va da voie să o lepezi când nu vei fi vrednică a o purta.

— O, Dumnezeul meu – zise biata copilă – fie după ‘ voia ta!

Mă întorsei cu sora în mănăstire.

Societatea noastră era adunată în salonul stăriţiei. Alexandru şedea pe un scaun lângă stariţa. Smărăndiţa se preîmbla.

— Unde ai fost? îmi zisă ea.

— Am scăpat un suflet de la pieirc?

— Ce fel? dar pe aici nu ştii ce s-a întâmpâat?

— Ştiu, voieşti să-mi spui despre surorile lui Alexandru? Pe cea mai mare am scăpat-o de la moarte; era să se înece într-un heleşteu; din întâmplare, aflându-mă pe acolo, am oprit-o de la hotărârea ei.

— După ce a torturat-o ticălosul de frate, ea a fugit din mănăstire, şi era cu toţii îngrijiţi.

— Dar ce zici despre soarta copilelor acestora? Nu e chip a le mântui?

— Nici un chip. Ar trebui să se supuie soartei.

— Pe cea mai mare am înduplecat-o.

— Bine. Cea mai mică nu rezistă. Mai târziu… vom videa.

Convorbirea aceasta, făcută la o parte, nu fu auzită de nime. Stariţa ne anunţă oara de cinat. Zoe veni şi-mi luă braţul pentru ca să trecem în salonul de refectorie. Alexandru luă pe Mărioara, şi dl. N. Colescu pe Smărăndiţa.

În timpul mesei, domnea o monotonie mare; toate sufletele pare că era ocupate de întristare. Alexandru era schimbat la faţă, ca un om care s-ar lupta cu mustrarea de cuget şi cu hotărârea sa totodată. Mărioara din când în când îi adresa câte o vorbă, la care el nu răspundea decât cu vreun semn tăcut. Smărăndiţa era silită din când în când a răspunde câte o vorbă scurtă la întrebările ce-i făcea stariţa.

— Tot aşa trist eşti? mă întrebă Zoe.

— Nicidecum.

— Ai auzit ce s-a trecut p-aice?

— Ştiu toate, îngerul meu!

— Unde ai fost?

— M-am preîmblat pe afară din mănăstire, am fost pân’la heleşteu.

— Mi-au vorbit nişte călugăriţi de heleşteul acela. Mi-au spus că în el multe suflete s-au înecat. Era teamă că sora lui Alexandru să nu se fi aruncat acolo. Era să trimită stariţa s-o urmărească, când s-a făcut nevăzută, dar Alexandru a zis că s-o lase mai bine să se piardă, să nu-i mai audă numele.

— În adevăr că era să se piarză nenorocita, dar eu am mântuit-o.

— Eşti un înger!

Cina se sfârşi. Fiecare se retrase în camera de dormit.

Ieşii încă o dată în curtea mănăstirei. Frumuseţă naturei mă îndemna să mă preîmblu încă câtva timp şi să mă arunc iarăşi în meditaţiile mele.

Trecând pe lângă biserică, luăi sama că e luminată. Mă duc la uşă… o văd deschisă! era aprinse numai candelile, care răspândea o lumină foarte slabă. În altar se auzea un glas obosit care cetea la rugăciuni. Mă hotărăsc a intra… în dreapta şi în stânga, puţine călugăriţe ocupa câteva strane şi sta nemişcate ca nişte fantasme… înaintea icoanei mântuitorului două fiinţe îmbrăcate în haine albe sta îngenunchete şi din când în când făcea semnul crucei! …

Nu ştiam unde mă aflu… părea că visez.:, o călugăriţă se coboară din strană şi se apropie de mine… recunoscui călugăriţa care-mi vorbise în galeria stăriţiei…

Pofteşti să şezi în strană? îmi zice ea.

— Dar ce vra să zică slujba aceasta în timp de noapte?

— Totdeauna când vreo soră este să se mărite cu domnul, trebuie să se facă privighere. În sfârşit, surorile de care ţi-am vorbit se călugăresc. Iată-le colo, înaintea icoanei mântuitorului. În starea în care le vezi or să stea până mâne la liturghie, când au să priimească shimă. Dar până mâne nu e nimica de văzut.

Înaintai puţin, şi văzui întorcând capul cătră mine fecioarele. Cea mai mare, după ce mă văzu, lipi fruntea de piedestalul icoanei şi se înecă în suspine. Cea mai mică, mai indiferentă, se întoarsă cu nepăsare.

Era despletite, cu părul lăsat pe spinare şi pe umere, încălţate numai cu călţuni albi de lână, şi haina ce le acoperea era o simplă cămaşă de lână albă.

Pentru un minut credeam că mă aflu în timpurile antice şi că văd două vestale osândite de druizi a fi îngropate de vii.

Lacrămile îmi curseră fără să le pot opri; şi, ieşind, mă ştiii în camera me.

iunie.

Amice! scrisoarea precedentă fiind cam lungă, cred că te-a ostenit, cetind-o. Am hotărât dar să-ţi adresez una şi mai lungă, spre despăgubire.

În sfârşit acum mă găsesc iarăşi în casa domnului o. Colescu. Nu voi să-ţi mai descriu ceremonia călugăriei surorilor lui Alexandru. Astfel de ceremonii se văd, dar nu se descriu. Este ceva trist, care-ţi rumpe inima. Când se cântă „din braţele părinteştitrebuie să ştii că de piatră să fie inima omului, trebuie să plângă. Biserica era plină: tineri şi bătrâni plâng la cântarea numită ca nişte copii; preoţii şi cântăreţele nu-şi putea face slujba lor de plânsete. Fecioara cu ochii albaştri, când i-a pus preotul foarfica în păr pentru ca s-o tundă, a leşinat, însuşi Alexandru a leşinat! poate că niciodată până atuncea mustrarea de cuget n-a influenţat inima sa. Eu, unul, mă făcusem, nu ştiu de ce, ca marmura: aşteptam să se deschidă pământul ca să mă înghită. Cât aş fi voit în ziua aceea să plâng! dar am fost trei zile bolnav, fiindcă n-am avut lacrămi pentru trei minute.

La înturnare, domnul N. Colescu a încălecat calul meu, fiindcă, precum îţi spui, eram bolnav. Eu şezui lângă Mărioara, având în faţă pe buna Smărăndiţă, care îngrijea de mine ca de un frate.

O! Smărăndiţa este un înger! Dumnezeul meu, cum de nu ai făcut toate femeile, după inima ei? ce fericită ar fi lumea!

Dar Mărioara! … O, nu mai este nici o îndoială… ea este o fată degradată… eu un om pierdut. Este scris să cunosc omenirea în ceea ce are mai uricios. Lumea mă află atâta de schimbat, cât se teme să nu-mi pierd minţile! … eu însumi mă tem de aceasta! … iunie.

Ieri sara am avut dispută despre literatura românească. Chipul cu care românii judecă astăzi pe poeţi este comic. Dar ce să zic românii? mai bine câţiva oameni făr’ de inimă sau ignorenţi.

Era două dame din Bucureşti, cu bărbaţii lor. Ele veniseră să treacă vara la o moşie din vecinătate. Una din aceste dame se ocupă de literatură, de când un poet român i-a adresat un sonet.

— Pentru ce nu mai scrii? mă întrebă aceasta.

Eram într-unul din minutele cele rele, apoi această întrebare o auzisăm aşa de des, că mă supăra.

— Pentru ce, şi pentru cine să scriu? îi răspunsei. N-are cine să le cetească, iar cei ce le cetesc nu înţeleg nimic. Un poet la noi este privit ca un bufon. Şi fiindcă meseria bufonilor este mai gustată decât poezia, poeţii s-ar face mai bine bufoni.

— Păcat – zise duduca – că domnii de la Reglement încoace nu mai au soitari. Acum ştii că ar avea mulţi.

— Înţăleg, un talent să scrie pentru posteritate, nu pentru ziua de astăzi. Cine are geniu şi nu va observa aceasta se va pierde. Va scrie aceea ce geniul său îl inspiră, suferinţele patriei sale, durerile inimei sale… şi ce va folosi? exilul îl aşteaptă, drept toată răsplătirea. Ştii d-ta ce va să zică un exilat? … un om afară de lege; oamenii îl urăsc, se sfiesc de el, îl privesc ca pe un făcător de rele. Îi rămâne dar, pentru ca să placă, să scrie numai ode la zilele aniversale ale celor mari, sau sonete pe albomenele cucoanelor… iată cum se pierde un geniu. Dar sunt poeţi pe care nimeni nu poate să-i întreacă în această meserie, şi atunci te afli, cu tot talentul, în urma lui Catina şi altor poeţi făcători de ode sau odobaşi, cum le zice dramaticul nostru Alecsandri.

— Catina? răspunse d-na S… acest june are talent. Să ceteşti un sonet ce-a făcut pentru mine, subt titlu: Versuri urâte la o femeie frumoasă… nimic mai poetic, mai adevărat! … după Catina vine V… E… P… coroanele poeţilor! … Se vede că nu i-ai cetit? Ascultă câteva versuri din poetul meu favorit: „Iar eu, pe sub mantelă, Te fur, o, a mea belă! …”

Pare că auzi vorbind cavalerii din secolul de mijloc, cu insusianţa lor amoroasă! …

— Ştiu şi eu o strofă din poeţii ce i-ai numit. Dă-mi voie să o cetesc.

— Ceteşte! …

Unele, goale, Mâncau din oale Găluşti prea groase, Prea noduroase…

Ilururum…

Brum…”

Toată adunarea rasă.

— Ce face asta? răspunse doamna S… din contra, găsesc o originalitate rară: c’est le sublime du laid…6 şi chiar de se află vreun vers rău, nu face nimic, lângă aţâţe altele sublime.

— Din nenorocire, lângă aţâţe râle abia se află câte unul bun. Eu credeam însă că coroana poeţilor noştri erau Cârlova, Alexandrescu, Alecsandri, Sion, Negruzzi, Murăşanu, Donici…

— Uf, ce nume! ce grozăvii! cum v-aţi stricat gustul! acuma, înţăleg pe Cârlova să-l mai pui între poeţi, fiindcă e mort, pe Alexandrescu iarăşi, fiindc-a făcut ceva şi fiindcă acum a încetat de a mai scrie… dar ceilalţi pe care mi-i numeşti, nu înţăleg cu ce obraz se mai pot acăţa pe Par nas.

— Îmi pare rău, doamna mea, că mă pui în poziţie să fac acuma un curs de literatură… când socot c-ar fi mai bine să petrecem jucând gajurile sau calul alb.

— Gajurile şi calul alb – răspunse doamna S… – sunt jocuri de mahala. Ar fi şi păcat, noi, care începem a şti câte ceva, să ne ocupăm cu astfel de petreceri ordinare. Spune-mi, de exemplu, ce găsăşti d-ta în Alecsandri, de mi-l pui între poeţi?

— Alecsandri, doamna mea, a făcut mai mult decât mulţi din poeţii noştri. El a renviat muza poporală, care de secoli zăcea uitată şi care era ameninţată a se pierde în gura ţiganilor lăutari, care au urmat vechilor trubaduri ce au avut poporul odinioară. Baladele, doinile, horile poporale, în care este istoria patriei, suferinţele poporului, poezia şi caracterul natural al românului cu dispoziţiile sale de eroism, generozitate, loialitate şi simţibilitate;

1 Este sublimul urâţeniei (fr.).

aceste balade, doine şi hore, care Alecsandri, găsindu-le în fragmente pe ici pe colea, au ştiut a le întocmi şi a le reproduce atât de bine, sunt un tezaur pentru literatura românească. Nu este o bucată în care să nu vezi o eleganţă, o idee sau un sublim.

— Poate, domnul meu, răspunse doamna S… însă nu ştiu cum… baladele, doinele şi horele de care-mi vorbeşti prea put a crâşmă… a trivialitate… sau cum am zice, a ţărănie…

— Cu atâta mai mult merit au, doamna mea. Ele au ieşit din sufletul, din inima poporului; şi negreşit că poporul nostru n-a putut să cânte şcoala lui V. Hugo, Lamartine, Beranger1 şi alţii, după care poeţii noştri să screm a cânta. Cu toate aceste el, în simplitatea lui, făr-a să consulta cu literaturi străine, făr-a şti ceti sau scrie, a cântat aşa cum n-a mai cântat alt popor.

După aceasta scosei balade de ale lui Alecsandri, şi le cetii. Toată societatea aplaudă şi-mi dete dreptate.

Apoi, veni vorba la Sion.

— Sion – zisei eu reluând cuvântul – după câteva bucăţi care a publicat se vede că urmează şcoalei lui Beranger. Eu, deşi nu sunt de partea imitatorilor, îi dau cuvânt: un poet să lucreze după dispoziţia sa, să facă ceva bun şi interesant, şi poate ca imitător să aibă tot atâta merit ca şi un original.

Virgil a imitat pe Omer, Dante pe Virgil, şi alţii pe acesta; şi cu toate aceste sunt nemuritori! Sion, dacă cu lucrările lui nu ne uimeşte, dar place; versurile lui sunt concise, limpezi, uşoare şi armonioase. El este un poetcare ne trebuia. Versurile lui de împregiurări vor caracteriza zilele în care trăim.

Cetii Boieritul, Punga mea, Privighitoarea, Anul nou şi societatea sprijini opinia mea.

D-na S… mă provocă să-mi dau opinia despre Negruzzi, „căci afară de vro două bucăţele de versuri amoroase, nu ştiu, zise ea, ce a mai făcut”.

— Negruzzi, doamna mea, este unul din cei mai buni scriitori ai noştri. Gustul şi eleganţa stilului său, compunerile sale originale în proză şi în versuri, traducerile sale din V. Llugo şi Caatimir caracterizază pe omul caro ştie arta scrierii.

— Dar Murăşanu? ce vei zice de Murăşanu? … of! îi să vorbeşti de poezia Ardealului şi o să mă strângi de gât, zise doamna S…

— Este adevăr, doamna mea, că poezia Ardealului nu prea e recomandabilă. Dar să ne mulţămim, căci Ardealul, dacă nu ne-a dat poeţi, dar cel puţin ne-a dat bărbaţi ca Lazăr, P. Maior, Şincai şi alţii, care fiindcă trăim astăzi nu-i numesc, care vor fi nemuritori. Murăşanul însă. Este destul să fie unul singur poet. El nu se ţine de şcoala literaturei franceze, pentru că acolo limba aceasta nu se cultivă. El este din şcoala germană mai cu samă: sombru, aspru, meditativ dar cu inimă, loial şi naţionalist Nu am lângă mine ceva din bucăţile câte le-a publicat în Gazeta de Transilvania, dar ţiu minte o strofă din bucata: O privire peste Carpaţi: „La noi e putred mărul, nu-i chip de curăţire!

Şi tot ce se sperează sunt sâmburii din el;

Acestii cer plântare, silinţă şi unire.

Atunci va creşte cedrul din ramul tinerel.

— Ai dreptate, zise d-na S… Aici este o aluziune atât de naivă şi de adevărată, că-ţi stoarce lacrămi …

S-a mai vorbit după aceasta despre mai mulţi poeţi; eu îmi dădui opinia fără nici o scrupulozitate. De la o vreme venii la sfadă cu doamna S… Smărăndiţa închise seanţa, zicând:

— Manoil are cuvânt; numai când este vorba de gustul românilor, se arată cu totul descurajat. Trebui, cu toate aceste, să-şi aducă aminte că nu este timp mult de când românii ieşiră din întunericul neştiinţei şi că progresul ce au făcut în literatură este prea mult, pentru un termin aşa de scurt. Ceea ce ne face să sperăm că, peste câţiva ani, literatura şi gustul vor merge departe.

Ne despărţim, căci noaptea era înaintată. Eu trecui apartamentul meu.

22 iunie.

Seara trecută fu una din cele mai amare ce am cunoscut.

Doamna N. Colescu îmi propuse o preîmblare pe dealuri.

Plecarăm însoţiţi numai de Zoe.

Când ne urcarăm în vârful dealului, aruncarăm ochii cătră câmpii. Valea era coperită de umbrele serei, cerul. Prindea pe rând, pe rând fanarele sale, aerul răcoros V i pro fumător ne îmbătase.

— Văzându-te cineva, ar zice că nu mai eşti din lumea casta, atâta semeni de rece la toate, până şi la fermecul iu i’stor locuri! îmi zise Smărăndiţa.

— Acela nu s-ar înşală.

Dar pentru ce, Manoile?

Viaţa. „viaţa mă apasă!

— Să luăm lucrurile cum sunt, răspunse Smărăndiţa. Să nu pierdem din vedere că acel ce ne-a dat viaţa nu ne era cu nimică dator. Lumea poate să fie mai rea decât credem noi; dar asta nu este un cuvânt ca să ne pierdem curagiul şi să chemăm moai’tea! … câte lucruri bune ne rămâne a face! … şi câte lucruri bune ne sunt iară, ca să ne mângâie de cele râle. Manoile, eşti nedrept şi insulţi provedinţa când te plângi astfel despre viaţă!

— Provedinţa!! …

— Ascultă, Manoile! Te îndoieşti de provedinţa, te îndoieşti de toate de la un timp încoace… o ştiu… de aice purcede dezgustul ce cerci… Dar iată-ne departe de lume, într-acest templu măreţ al naturei… dezbracă-ţi sufletul de patimile omeneşti, priveşte stelele cereşti care, atrase şi rempinse una cătră alta, se înturnă fiecare în sfera ei, cu orânduială ce niciodată nu s-au turburat! pe pământ toate făpturile împrumută una altia sprijinul trebuitor; animalele dau ierburilor aerul cel stricat şi ierburile, curăţindu-l, îl întorc înapoi; vezi omul, vezi raporturile ce se află între puterile sale înţălegătoare şi legile lumei materiale la care este supus! Toate aceste nu ajung să-ţi dovedească că este o provedinţă ce privighează neîncetat…

— Vei să zici că tot e bine, tot e la locul său? … crede-mă, nu-mi spui nimic nou… toţi filosofii mulţemiţi au zis aceasta înainte de noi… viaţa este un bine! …

— Dar cum?

— Un rău!

— Prin urmare, totul este o lucrare a unei întâmplări oarbe?

— Se poate.

— Dar dacă întâmplarea a făcut lucrurile, pentru ce de la începutul lor până astăzi nu a mai produs nimic nou?

— Această obiecţie este serioasă, dar nu este la întrebarea mea: eu nu am hotărât că întâmplarea a făcut lucrurile… Cu toate aceste îţi voi răspunde îndată ce mă voi lumina la cele ce voi să te întreb. Cum o să împaci ideea provedinţei cu atâtea râle ce ne încungiură? oriunde aruncăm ochii, întâlnim răul alăturea cu binele, viţiul alăturea cu virtutea; alăturea cu un om care gustă toate fericirile, altul care se luptă cu toate suferinţele! pentru ce a trebuit fearăle şi ierburile veninoase? reptilele, vulcanii, boalele şi moartea? precum şi egalitatea inteliginţilor?

— Mai întâi am să-ţi spun că vorbeşti ca un avocat. Cu toate aceste, întrebarea îmi pare uşoară: alţii au zis-o mai nainte. Ceea ce ţi se pare rău îmbrăţişază numai interesul particular. De unde ştiu dacă nu este o lege care face ca toate acele râle despre care un individ se plânge să fie folositoare interesului general? De unde ştii că starea socială nu este aşăzată pe trebuinţele ce oamenii au unii de alţii?

— Din toate aceste vei să dovedeşti că rălele erau trebuincioase în folosul armoniei? Eu încă cred că acel ce au făcut lucrurile din nimica, şi a cărui inteliginţă este perfectă, ar fi putut face ca, fără a fi răul, să meargă această armonie.

Vorbind astfel, un idiot videm că trece pe o potică, aproape de noi. El se opri, văzându-ne, să cerşască. Era surd, mut, guşat, fără un ochi… ceva înspăimântător!

— Priveşte această făptură! zisei doamnei N. Colescu. Sunt încredinţat că o să-mi răspunzi: „Facerea lui este folositoare la interesul general!” Ştii ce are drept să zică acesta, după raţionământul d-tale? Iată ce: „Dacă lumea trăieşte, dacă armonia se susţine, eu sunt pricina: prin urâciunea mea voi cunoaşteţi a preţui frumosul; prin nenorocirile mele voi sunteţi fericiţi!! Zici iară că suma binelui în lume nu covârşăşte suma răului, atât în ordinul moral cât şi în cel fizic?

— Este lesne de dovedit… aruncă ochii asupra generaţiilor omeneşti; majoritatea oamenilor ţine la viaţă; aceasta dovedeşte că viaţa este un bine, oricare ar fi e ondiţia unui om.

— Este adevărat că oamenii ţin la viaţă; dar nu pentru că ea este un bine, ci pentru că oamenii sunt sceptici. Apoi viaţa este un bine numai cât o compari cu moartea, adecă cu un rău a cărui trebuinţă nu o înţăleg.

Manoile, Manoile, de câtva timp eşti foarte schimbai! … Inima îţi era tânără ca floarea dimineţilor, plină de vie şi de credinţă… Astăzi vorbele-ţi mă înspăimântă! unde li este tinereţea şi bucuria, copilul meu? cine te-ar au, i n ar putea să te asculte! … în sufletu-ţi se trece ceva 1… pentru ce-mi ascunzi durerile tale? nu este nici li; iuu (‘ji), a, nici viţiul care te fac să cugeţi astfel, ci o (Iun ie, o suferinţă amară! … Eşti singur în lume; aceasta liaiii. Iiv. Te, poate, dar familia noastră ţi-a deschis În aţele ai în mine o mumă, în Zoe o soră… am face totul, fi le vhlem voios, fericit… pentru ce ascunzi de noi „lot ui re mferi în t. Lecre? /

Are-ite vorbe tinere îmi zdrobiră inima… ea era plină… lai i iniile ma meară şi nscuzându-mi faţa în mâni, plânfjeain ca lin copil.

iunie.

Mărioara a plecat!

Ieri scara, Smărăndiţa, Zoe şi eu pornirăm cu trăsura, la un sat din vecinătate, unde guvernanta Zoei se dusesă de o lună, să facă cură de zăr.

Pe cale ne apucă o ploaie, cu vijelie, şi furăm siliţi a ne adăposti într-o posadă. Ploaia trecu repede, dar râurile ce trebuia să trecem de mai multe ori se îngroşau cu repegiune. Cociul declara că nu este putinţă nici a merge, a trece înainte, nici a ne înturna, şi că trebuie să trecem noaptea în posadă.

Posada avea o singură cameră. Damele se aruncară îmbrăcate pe pat, eu pe o laviţă de lemn. Acolo trecui nişte minute amare… capul îmi era greu… mă prinseră frigurile. Cu toate acestea adormeam când şi când, adese deşteptat de câte un spasm sau câte un vis rău. Vijelia reîncepusă afară. Gemătul vântului, şuierătura ploaiei, tunetele mă deşteptară cu totul. În delirul frigurilor mele mă gândeam la Mărioara. „Cum? îmi ziceam, o făptură atât de drăgălaşă, atât de dulce, a putut să cadă atât de jos! … ce rău i-am făcut să-mi stingă astfel toate bucuriile inimei mele?” şi gândind astfel, suspinam neîncetat.

— Eşti bolnav? mă întrebă Smărăndiţa.

— Nu.

— Dar de ce suspini?

Vorbind aşa, se sculă şi veni lângă mine.

— Suferi, şi nu vei să-mi spui nimic! mai zise ea, puindu-mi mâna pe frunte. Fruntea îţi arde ca flacăra şi ochii sunt plini de lacrămi! … Manoile, cunosc pricina care te face să suferi! … nebunie! iată tot ce pot să-ţi zic… oamenii sunt mai de multe ori ei singuri pricina suferinţelor lor! … ţi-am mai spus de multe ori: să mă întrebi şi pe mine când vei să faci ceva; nu m-ai ascultat. Dacă m-ai fi întrebat mai înainte de a se naşte în inima ta acest simţiment nebun, ţi-aş fi zis să te fereşti de Mărioara: ea este-o fată uşoară, fără spirit, fără inimă; încântată de rangul tată-său; şi dacă arată dimpotrivă, o face numai împinsă de deşarta dorinţă să placă la toţi; nu numai atâta: ea are toate defectele unei inteliginţi mărginite, fără să aibă calităţile ei; nici bunătatea, nici sinceritatea… poate să te lase să crezi că-i eşti drag: minciună! ea nu poate să iubească pe nimeni! … poate să te lase să gândeşti că o să-ţi dea mâna j minciună! ea visează prinţi!

Când ţi-am zis să nu faci nimic făr-a mă asculta, gândul meu era la dânsa; căci ştiam că este cochetă, şi tu copil şi credul.

Uită-te la fetiţa asta ce doarme colo! vezi ce frumuseţe! … inima ei este curată ca lumina! … mi-ai zis că eşti singur în lume: iată o soţie ce voiam să-ţi dau. Nu eşti bogat… Zoe are o stare mare. Ea poate să te iubească, şi dacă nu mă înşăl, poate, te iubeşte! …

— Zoe! Zoe! … strigai eu.

La vorbele mele, fetiţa se deşteptă.

— Zoe! Manoil este bolnav! … bolnav, draga mea

. I tu eşti pricina, zise Smărăndiţa.

— Eu, mătuşică?

— Tu şi numai tu poţi să-i dai sănătatea şi bucuria.;

— Dar, mătuşică, nu te înţăleg…

— Ascultă, copila mea. Manoil te iubeşte şi mi-a (erut mâna ta.

Ce zici? întrebai pe d-na N. Colescu.

Vorbele Smărăndiţei scoaseră Zoei un ah! de mirare Jdin lui putu zice nimic.

Te iubeşte, şi eu primesc cu bucurie propunerea ce ml, i făcut, căci este singurul om ce poate să înţăleagă Inimn ta. Acum rămâne la tine, dacă vei să fii ferice… Pe-ilc ilni ani, o să vă cunun… până atunce, Manoil trebuie! meargă:; a şi complecte învăţăturile sale. Zoe, tu ai În în o cruce di* aur, ce ţ-au dat-o maică-ta murind; da o Iul Manoil! … Ducă până în doi ani se va face nedemn de line, Iu il vei cere crucea, şi din ziua aceea nu-l vel mal vitlea.

Ml se putea că visez.

Copila scoase crucea şi o dete d-nei N. Colescu, care o legă la gâtul meu, zicându-mi:

Mărioară nu mai trăieşte pentru tine!

30 iunie.

Smărăndiţa voieşte să plec.

Ea a făcut o nebunie! … Zoe este frumoasă! … Ieri o privii cu luare-aminte, mai cu interes… o fecioară de ale lui Rafael… la cincisprezece ani! … Zoe nu va fi cochetă: e prea frumoasă pentru aceasta, numai femeile jumătate frumoase sunt cochete.

Sărmana fetiţă! … aş vrea să ştiu ce se trece în inima sa! … de când cu întâmplarea de la posadă, când mă vede, roşeşte şi lasă ochii în jos.

Dar adio î te voi videa cât de curând ‘

Manoil.