Prefaţă

Coperta colecţiei: Val Munteanu

Ilustraţia copertei: George-Paul Mihail.

Textul de faţă reproduce ediţia: BOLINTINEANU – Opere alese, voi. II, 19G1, E. P.:

În literatura română, romanul a avut o apariţie tardivă. De la prima încercare de acest gen, din 1845, „Elvira sau amorul făr’ de sfârşit”, care poartă pe foaia de titlu menţiunea „romanş compus de D. F. B.”, şi până la „Ciocoii vechi şi noi” de Nicolae Filimon, din 1863, considerat pe drept cuvânt ca cea dintâi realizare de valoare, romanul românesc a cunoscut o gestaţie de aproape două decenii, perioadă în care putem semnala şi unele lucrări meritorii. Pe toată întinderea celei de a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea, evoluţia romanului românesc a fost însă lentă şi anevoioasă, cu multe tentative eşuate şi cu puţine succese, prelungindu-se până în primele decenii ale secolului al XX-lea.

Apariţia romanului în literatura noastră în epoca de efervescenţă spirituală şi de adevărată renaştere naţională a paşoptismului, a fost determinată de necesităţile obiective ale acestei epoci. În primul rând, atât în timpul cât şi după revoluţia de la 1848, şi mai ales în perioada Unirii, climatul cultural şi literar din ţara noastră căpătase noi orizonturi, uji nou impuls, finalizat în fundamentarea adevăratei literaturi naţionale moderne. Sentimentul patriotic al afirmării naţionale s-a răsfrânt şi pe plan literar, reclamând cu necesitate crearea unei literaturi originale bogate, manifestată sub forma tuturor genurilor şi speciilor lite rare, deci şi în roman. Pe lângă aceasta, revoluţia fiind înfrântă, scriitorii simţeau nevoia să ducă mai departe idealurile ei demoeratice şi progresiste, să prezinte societatea de atunci în tablouri de mai largi dimensiuni, mai în adâncime. Şi acest lucru nu-l puteau face decât prin intermediul romanului, care le oferea alte posibilităţi artistice decât nuvela. Interesant de remarcat este faptul că mai toţi cei ce abordează romanul – Ion Ghica, Mihai! Kogălniceanu, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Filimon, C. D. Aricescu, V. A. Urechia şi alţii – sunt fie participanţi activi Ia revoluţia de la 1848, fie sprijinitori şi propagatori sinceri ai idealurilor înaintate ce se agitau în epoca lor. Nicolae Iorga arăta că, după 1848 şi în perioada Unirii, se accentuează disensiunea dintre susţinătorii cauzei de progres şi unitate naţională, pe de o parte, şi reprezentanţii claselor suprapuse, conservatoare a rânduielilor feudale, pe de altă parte, acest fenomen constituind o cauză însemnată în adoptarea formulei de roman: „Erau două curente neîmpăcate, erau două cete veşnic luptătoare, erau două steaguri ce se înfruntau cu orice prilej… Acest antagonism trebuia să-şi găsească întruparea şi în forma literară aşa de cuprinzătoare, de îndrăzneaţă, de războinică a romanului social.”

Privindu-l pe Dimitrie Bolintineanu în cadrul epocii sale, trebuie precizat de la început că el are meritul de a se fi numărat printre cei dintâi scriitori români care au abordat romanul, contribuind în mare măsură la încetăţenirea acestei noi specii epice în literatura noastră, fiind un adevărat deschizător de drumuri.

Prima încercare de roman românesc, „Elvira sau amorul făr’ de sfârşit” din 1845, este mai mult o localizare, o adaptare stângace a unui roman străin rămas neidentificat până acum.

O a doua tentativă, romanul istoric „Radul al Vll-lea de la Afumaţi este „tradus de S. Andronic”, cum se precizează în subtitlul lui, după un presupus manuscris original al profesorului francez Buvelot, stabilit în Bucureşti. Prin 1847-1848, Ion Ghica îşi încearcă primul puterile în construcţia dificilă a acestui nou gen de scrieri, dar eşuează, lăsând numai un fragment, „Istoria lui Alecu1’, rămas necunoscut, în manuscris, mai bine, de un secol, până a intrat în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei, unde a fost descoperit de D. Păcurariu, în 1955, şi publicat apoi, integral, în volumul „Documente literare inedite Ion Ghica” (1959). La stadiul de fragment a rămas şi romanul „Tainele inimii” al lui Mihail Kogălniceanu, din care s-a publicat numai o primă parte, în 1880, în „Gazeta de Moldavia”.

La sfârşitul anului 1851, Dimitrie Bolintineanu realizează cel dintâi roman românesc, „Manoil”, din care publică un fragment în revista „România literară” a lui V. Alecsandri, apărută într-un singur număr în februarie 1852, fiind apoi suprimată de cenzură.

O nouă încercare de roman întreprinde Alexandru Pelimon, care publică, în 1853, romanul „Hoţii şi Hagiul”, lipsit de orice valoare. Un moment însemnat în apariţia şi dezvoltarea romanului românesc îl înscrie anul 1855, bogat în producţii de acest gen. Pe primul loc se situează „Manoil” al lui Dimitrie Bolintineanu, care apare de data aceasta integral, în „România literară” şi apoi în volum aparte. Tot în „România literară” se mai tipăresc, sub formă de foiletoane, romanele „Serile de toamnă la ţară” de A. Cantacuzin şi „Logofătul Baptiste Veleli” de V. Alisandrescu, cel ce va semna mai târziu V. A. Urechia. Pe lângă cele trei romane publicate în „România literară”, în 1855 mai apar „Coliba Măriucăi” de V. Alisandrescu (V. A. Urechia) şi „Aldo şi Aminta sau Bandiţii” de C. Boerescu, toate încercări palide, naive, de un interes strict documentar.

Noi tentative de roman se fac în 1858, când apar „Omul muntelui”, semnat Doamna L., „Radu Buze seu” de Ioan Dumitrescu şi „Bucur, istoria fundării Bucureştilor” de Alexandru Pelimon. Ceva mai izbutit, faţă de acestea, este romanul „Un boem român” al lui Pantazi Ghicaţ apărut în 1860, o adaptare după „Scenes de la vie de boheme” de Henry Murger. Tot lui Pantazi Ghica l-a fost atribuit şi romanul „Don Juanii din Bucureşti”, apărut fără semnătură, în „Independinţa” din 1861.

O realizare notabilă, superioară tuturor acestor încercări, înscrie romanul „Elena” al lui Dimitrie Bolintineanu apărut în 1862.

Sub raport artistic, primele romane din literatura noastră prezintă o scrie de carenţe, justificabile, până la un punct, prin lipsa de experienţă în această direcţie. Autorii nu au dispus de suficiente resurse creatoare şi, în ciuda intenţiilor lor lăudabile, nu au izbutit să ofere o literatură care să depăşească limita elementarităţii. Făcând prea des apel la recuzita procedeelor compoziţionale romantice, pe care nu au ştiut să le pună în aplicare cu simţul proporţiilor, seduşi în excesivă măsură de practicile romanului-foileton, de mare circulaţie în epocă, au infiltrat în scrierile lor o mare doză de senzaţional şi melodramatism3 estompându-le sensurile, adesea luminoase. Neavând clară ideea obiectivizării, atât în compoziţia de ansamblu, cât şi în conturarea personajelor, nu lasă personajele să se definească prin ele însele, prin faptele şi acţiunile lor, supraveghindu-le în mod exagerat, conducându-le după scheme preconcepute. Din această cauză uncie personaje apar cu totul înlâmplâtor şi deşi la un moment dat par a juca un rol esenţial în desfăşurarea acţiunii, dispar apoi fără urmă. Neavând suficientă îndemânare în îmbinarea şi alternarea armonioasă, echilibrată a scenelor şi episoadelor, autorii primelor noastre romane construiesc intrigi complicate, uneori greu de urmărit. Alteori, vroind să dea un verdict asupra realităţilor zugrăvite, uită să-l plaseze în cadrul naraţiunii epice, întrerupând firul acţiunii şi introducând pasaje care seamănă cu un discurs sau cu o pledoarie.

Evident, asemenea carenţe sunt proprii şi romanelor lui Dimitrie Bolintineanu, fiind, în fond, proprii perioadei de pionierat a romanului românesc. Totuşi, proporţia acestor carenţe este mai redusă în „Manoil” şi „Elena”, comparativ cu celelalte încercări de roman din aceeaşi perioadă.

În discutarea romanelor lui D. Bolintineanu, ca şi a celorlalte romane, din acea epocă, nu trebuie să ne plasăm exclusiv pe poziţia exigenţelor şi a gustului estetic de astăzi, ci e necesar să adoptăm un punct de vedere istorico-literar, să ne transpunem în condiţiile epocii respective, pentru a le aprecia noutatea şi meritele în funcţie de aceste condiţii. În articolul „Romanele lui Bolintineanu”, publicat în revista „Literatură şi artă română”, nr. 9 din 1902, Iuliu Dragomirescu era de părere că „trebuie să ne nivelăm oarecum inteligenţa cu vremile contimporane”, adică să judecăm romanele în perspectiva timpului în care au apărut, şi astfel „să dăm lui Bolintineanu ca romanţier locul pe care îi merită în Panteonul nostru literar.”

Scris în întregime la sfârşitul anului 1851, „Manoil” reprezintă cel dintâi „roman naţional”, cum se şi subintitulează. Prin structura sa compoziţională, de roman epistolar, ca şi prin substanţa sa liric-sentimentală, continua sau mai bine zis adapta la noi tradiţia romanescă de aceeaşi factură a romanului practicat în epoca preromantismului şi în prima perioadă a curentului romantic, de Goethe în „Suferinţele tânărului Werther”, de JeanJacques Rousseau în „Noua Eloisă”, de Chateaubriand în „Rene11, de M-me de Stael etc. Modelul urmat de D. Bolintineanu a fost, desigur, romanul epistolar al lui Goethe, 7 pe care îi cunoştea bine, amintindu-l chiar în „Manoil”: „Cum o văzui făcui planul de a mi-o face metresă. Am înţăles că ea nu are sângele rece al Şarlotei lui Werther, ce planta curechi, nici virtutea Corneliei căria i se rosese degetele toreând la lână…” „Manoil” este, prin excelenţă, un produs romantic, însă trebuie remarcat că, printr-o serie de aspecte principale şi mai ales prin semnificaţiile acestora, el are un pregnant caracter autohton, reflectând trăsăturile particulare ale romantismului românesc. Teza lirico-sentimentală pe care D. Bolintineanu intenţionează să o demonstreze în acest roman este aceea că, prin iubire, femeia poate face din bărbat un demon sau un înger. Structurându-şi substanţa romanului pe această teză romantică, zugrăveşte personajele în alb-negru, le situează la antipoduri. Potrivit acestei scheme, construieşte o intrigă convenţională, dominant sentimentală, punând în practică recuzita procedeelor romantice şi mai ales a romanului-foileton, în mare vogă în acea epocă, de lipul „Misterele Parisului” al lui Eugene Sue şi „Rocambole” al lui Ponson de Terrail, mizând mult pe coincidenţe bizare, travestiuri, rezolvări de situaţii prin adevărate lovituri de teatru etc.

Teza lirico-sentimentală specifică romantismului, în general, este însă structurată, în romanul lui Bolintineanu, pe coordonatele proprii romantismului românesc. După cum se ştie, romantismul românesc se afirmă în momentul în care în Principate încep să se agite tot mai intens ideile de dreptate, de libertate naţională şi socială, de progres şi de unitate naţională, în momentul în cai’e scriitorii români se angajează în luptele socialpolitice, însufleţiţi de un fierbinte patriotism şi de frumoase convingeri democratice, în epoca revoluţiei de la 1818 şi a Unirii Principatelor Române.

Expresie caracteristică a romantismului românesc, romanul „Manoil” depăşeşte cadrul unei simple intrigi sentimental-erotice, oglindind veridic, în spiritul ideilor înaintate ale epocii, o seamă de aspecte importante ale societăţii din acea vreme. În „Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lca” (voi. II, p. 194), N. Iorga sublinia: „Dar Manoil nu este numai o fantasie romantică. Satira socială îşi are şi ea partea sa, şi pentru dânsa se scriu paginile cele mai bune şi mai trainice.” în linii mari, romanul prezintă drumul lui Manoil de la onestitate, demnitate şi idei umanitare, la decădere morală şi materială, la abolirea ideilor şi sentimentelor ce-l însufleţiseră mai înainte, de descrierea drumului lui fiind corelate diferite aspecte ale societăţii de atunci. Manoil, tânăr boier cu înclinaţii literare, rămas orfan, îşi petrece viaţa la ţară, în mijlocul familiei boierului N. Colescu. Spre deosebire de alţi mulţi tineri de categoria sa, are o purtare demnă, neconsimţind la multe din practi cile protipendadei boiereşti. Îşi propune să o ajute pe Tudora, o tânără ţărancă silită de un alt boier să-şi vândă onoarea de fată pentru a-şi salva tatăl întemniţat, vorbeşte cu entuziasm despre literatura naţională, doreşte o legătură sentimentală bazată pe cinste şi sinceritate. Dezamăgit de nerealizarea acestui din urmă lucru, pleacă la Paris. Când se reîntoarce însă, după doi ani, e complet schimbat, corupt, dezechilibrat. Mistuindu-şi viaţa în desfrâu şi jocuri de cărţi, ajunge pe drumuri. Arestat sub acuzaţia de a fi comis o crimă, e salvat de Zoo, o jună care-l iubea de pe timpul când era om onest şi demn, şi care reuşeşte să-l readucă la viaţa de odinioară, prin căsătorie.

Fiind în centrul atenţiei scriitorului, Manoil este singurul personaj al romanului conturat mai pe larg, dar fără adâncime, numai în aspectele exterioare, asupra vieţii lui lăuntrice neinsistându-se de loc, drumul de la o atitudine la alta nefiind motivat’ psihologic. Celelalte personaje sunt şi mai slab conturate, au o prezenţă schematică. Dintre acestea, doar Alexandru, boierul vecin cu Colescu, reţine atenţia cititorului, fiind zugrăvit cu o pastă mai groasă, întrupând tipul boierului abrutizat în sentimente, cupid, sadic.

Dimitrie Bolintineanu, ca reprezentant de seamă al generaţiei paşoptiste, îşi afirma convingerile şi atitudinile şi prin intermediul romanului său, imprimându-i un sens polemic faţă de moravurile şi aspectele reprobabile ale societăţii din acel timp. Scriitorul se arăta nemulţumit în primul rând de decăderea morală a femeii din protipendadă, prezentând cu severitate comportarea Marioarei. Sensul polemic al romanului vizează cu deosebire climatul viciat al saloanelor boiereşti, lipsa de cultură şi gust artistic al claselor avute, cosmopolitismul acestora. Din scurtul episod al povestei Tudorei răzbate simpatia sinceră a scriitorului pentru ţărănimea împilată, dorinţa sa nobilă de a o ridica la o altă viaţă. Merită relevată, de asemenea, pledoaria pasionată a lui D. Bolintineanu, prin intermediul unora dintre personajele romanului, pentru literatura naţională, aflată în plin proces de fundamentare modernă, pentru creaţia noastră folclorică.

Cu toate neîmplinirile lui artistice, „Manoil” al lui Dimitrie Bolintineanu rămâne prima încercare meritorie de roman românesc, suscitând şi astăzi interesul cititorilor prin problemele care le pune, prin contribuţia sa la dezvoltarea literaturii române din veacul al XlX-lea.

Romanul „Elena”, apărut în 1062, este, după cum sr subintitulează, un „roman original de datine politdc-filozofic”. Calitativ este superior lui „Manoil”, prin realizarea artistică şi prin modul mai subtil în care prezintă aspectele societăţii româneşti de la mijlocul veacului trecut.

Acţiunea se petrece în vara anului 1859, la moşia postelnicului George, de lângă Ploieşti. Aici, în afară de Alexandru Elescu, vin o serie de boieri cu consoartele lor, speriaţi de instaurarea noii ordini sociale prin alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza. Aceştia. Sunt adversari ai oricărei acţiuni de progres social, de dreptate şi libertate. În mijlocul acestora, Alexandru ocupă o poziţie aparte, diametral opusă. Este un spirit luminat, cu trăsături morale superioare, din care cauză câştigă şi simpatia Elenei, soţia postelnicului, între ei înfiripându-se o dragoste reciprocă bazată pe comuniunea de atitudini şi sentimente. Elena şi Alexandru ripostează curajoşi celorlalţi boieri, luând apărarea ţărănimii asuprite, elogiind literatura naţională, dezaprobând viciul şi corupţia protipendadei.

Dimitrie Bolintineanu şi-a scris romanul cu intenţia vădită de a afirma idealurile progresiste ale vremii sale, susţinute de faptele şi cuvintele Elenei şi ale lui Alexandru. Preocupându-se cu precădere de acest lucru, a acordat o mai mică atenţie construcţiei epice. Personajele sunt estompate, acţionează prea puţin, luând mai mult parte la discuţii. Conflictul romanului e susţinut îndeosebi de legătura de dragoste dintre Elena şi Alexandru, însă şi aceasta, ca şi în „Manoil11, este prezentată melodramatic, potrivit mentalităţii timpului. După lungi episoade de frământări erotice, Elena nu vrea să-şi înşele bărbatul, pe care-l ura. Mistuită de boală, ca moare, lăsându-l neconsolat pe Alexandru, care pleacă în America, după ce îşi împarte averea.

Romanul „Elena” se înscrie pe linia efortului romantic al epocii de a reabilita femeia şi sentimentele ci împotriva mediului social în care e constrânsă să trăiască. În zugrăvirea povestei de dragoste dintre Elena şi Alexandru, D. Bolintineanu a fost înrâurit, în mod evident, de romanul „Le Lys dns la Vallee11 al lui Balzac, în care iubirea tânărului Felix de Vandenesse pentru doamna de Mortsauf nu se realizează din cauza aceloraşi bariere ale mediului în care trăiesc.

Cu toate deficienţele lui, inerente epocii în care a fost scris, romanul „Elena” merită interesul posterităţii prin semnificaţiile pe care le degajă, aducând imagirâi veridice din realităţile spe cifice societăţii de la mijlocul veacului al XlX-lea. Romanul lui D. Bolintinenu a contribuit eficient la consolidarea acestei noi specii epice în literatura română…

Romanul românesc are o apariţie şi o maturizare tardivă, în raport cu evoluţia speciei respective în cadrul literaturii universale, pe de o parte, şi cu dezvoltarea de ansamblu a literaturii noastre, pe de altă parte. Această apariţie târzie a romanului în literatura română se explică mai ales prin faptul că, dându-şi seama de construcţia lui grea, complexă, scriitorii din veacul trecut ezitau în a-l aborda, neavând nici experienţa necesară şi, poate, nici curajul de a se avânta pe un teren încă nedesţelenit.

Perioada începuturilor romanului nostru corespunde, pe plan istoric, perioadei în care s-a plămădit şi s-a realizat Unirea Principatelor Române, perioadei în care idealurile revoluţiei de la 1348 au fost continuate cu înflăcărare, sub diverse forme. Apariţia romanului românesc se încorporează astfel în lupta pentru afirmarea noastră naţională şi culturală.

Pionierii romanului românesc au luptat pentru originalitatea lor. Modelul romanului modern venea, desigur, din literatura franceză. Cu toate acestea, scriitorii noştri au turnat în forma romanului, cu posibilităţile artistice de care dispuneau şi ei şi epoca respectivă, un conţinut legat strâns de realităţile româneşti. De aceea, mai toate romanele sunt o oglindă, mai ştearsă sau mai clară, a societăţii noastre de la mijlocul veacului trecut.

În primele noastre romane, schemele şi clişeele romantice sunt uşor sesizabile. Împletirea elementelor romantice cu cele realiste este de altfel o caracteristică a întregii literaturi române din secolul al XlX-lea. Spre deosebii-e însă de nuvelă, romanul românesc de la mijlocul veacului trecut aduce o viziune mai largă, mai complexă asupra vieţii şi societăţii din acea epocă. Romanele „Manoil” şi „Elena” ale lui Dimitrie Bolintineanu sunt concludente în acest sens.

TEODOR VÂRGOLICI.