Dar, prin aceste lacrimi durerile îmbuni!

Nui! lacrimile-s date plăpândei slăbiciuni.

Aceste mândre lacrimi, o, patrie dorită,

Sunt viața ta ce fuge, sunt inima zdrobită!

Complângerile tele răsun ca la mormânt

Și fruntea ta se-ndoaie ca crinul dulce-n vânt.

Speranța nu mai luce prin lacrimile tele.

Durerea te hrănește din crudele-ndoiele.

Dar floarea de speranță ce stinge crudu-ți dor

Răsare poate dulce departe-n viitor?

Ce muritor cunoaște misterele divine

Și fericiri ce soarta păstrează pentru tine!

Toți fiii României nu sunt ai vieții sclavi.

Pământul bărbăției mai poate naște bravi.

Deci cugetele-ți toate ce te-narmară, foarte,

Nu s-ar cădea să fie de doliu și de moarte.

Oh! nimeni n-are dreptul nicicum a-ți disputa

Pe viitor cea parte din fericirea ta!