În timpuri de cădere, de lacrimi și de dor, 

În splendide festine, 

Mai mulți, uitând al țării preadulce, sfânt amor,

Cătau prin dezmierdare să-mbete viața lor,

Să-nece-a lor rușine. 

În muzică și danțuri se scură timpul lin 

Și viața lor zâmbește; 

La mesele molateci cu fericire-nchin

În dalba sănătate tiranului străin 

Ce țara le robește! 

Dar când se stinge focul nebunei desfătări, 

Și pacea lor se stinse! 

Mesenii varsă lacrimi, eterne suspinări,

Căci lanțul ce trecuse pe sânul dulcei țări 

Pe brațul lor se-ntinse. 

Oh! cine poate spune cât ei au suferit 

Robiți aici în lume?! 

Pierit-au sub lovirea chiar celor ce-au dorit,

Și nimeni niciodată d-atunci n-a mai șoptit 

Al lor odios nume!