Prin văile Carpaților

Misterici, neguroase,

Trecea capul cazacilor

Cu garde numeroase.

Zărește lîngă-o peșteră

Dărămături romane,

Un templu de-albă marmură

Al junei daciane.

Iar luna, suflet umbrelor,

Pe-o neagră stîncă-apare

Și varsă foc pe fețele

Columnilor bizare.

În vestibulul templului

Se văd mai multe stane,

Cu chipul guvernorilor

Ai Daciei Traiane.

Dar turma călătorilor

Văzîndu-le, hulește,

Și capul lor, cu furie,

Descăleca, vorbește :

— „Cît mi-or lovi vederile

Aceste chipuri mute,

Nu pot să-mpac eu inima-mi

Cu visele-mi plăcute !”

El zice, trage paloșul

Spre chipuri, apoi trece,

Lovește-o stană repede

Pe sînul ei cel rece.

Atunci în aer stelele

Cu nori apoși se-ngînă,

Iar stana-nalță repede

Pe dînsul recea-i mînă.

Se mișcă toate stanele,

Pășesc spăimîntătoare,

Și-n noapte, calcă, sfarămă,

Barbarii sub picioare.