Ca Esmé mai dulce floare

Cu dezmierdător parfum,

N-a mai strălucit sub soare

De la Tunis la Batum !

Sub privire-i s-aurește

Unda lină din Bosfor

Și, văzînd-o, Gul roșește,

În grădină la Nihor.

Ca mărgăritarul albă

Și cu părul de ebin,

Ochi de foc și mînă dalbă,

Gura, grațios rubin ;

Naltă, delicată, fină,

Dar cu brațul rotunzior,

Sînul ei, sîn de vergină

Unde dulci mistere zbor.

De un an e măritată.

De ghiauri, de musulmani,

Și de frenci e lăudată ;

Are optsprezece ani !

Cînd o vezi la preumblare

Sub iașmac adus din Șam,

Ca o stea prin nori, apare

Dulcea fiică-a lui Osman.

Feregeaua-i se-mlădie

Pe kiahiul, bogat cerchez,

Cu dalga de selemie,

Cu șalvari largi de geanfez.

Cînd ea lasă cu dulceață

Vălul ei a flutura,

S-ai trei zile-aici în viață,

S-o vezi asfel, tu le-ai da !

Cînd Esmé umblă prin casă,

Coamele-i de talpe trec

Și-ntr-o mie cozi se lasă

P-al ei sîrmali-elec.

La plimbare cînd ea iese,

'Noadă păru-i, elegant,

Peste cap, în valuri dese

Cu un ac de diamant.

Oh ! amar cui o privește

Un minut făr' de iașmac !

Mai amar cui o iubește !

Dorurile nu-i mai tac !

De la frunte la picioare

E un fermec grațios !

Sufletul ei e un soare,

Corpul ei un crin frumos !

A sa inimă se duce 

În secret dup-un ghiaur,

Patimile, strînse dulce

În arzîndu-i sîn, murmur.