Ca o copilă blondă, frumoasa dimineață

În undele-azurate se scaldă cu dulceață.

Într-un sarai ce-și perde piciorul în Bosfor,

Fatma abia născuse un prunc desfătător.

Pe patu-i de mătase din somnu-i să trezește ;

Știind că este mumă, ea fericit zâmbește

Și zice să-i arate copilul ei iubit

Ce-n leagăn, sub văl mîndru, e încă adormit.

În vise ea își face copilului său dulce

Un leagăn splendid d-aur c-un diamant ce luce

Ca soarele ; vesminte curate ca un crin

Și grațios cusute cu petre de rubin ;

O sută halaice, tot fete de mușiri,

Să-l legene prin cînturi de tinere iubiri,

Și ea, sărmana mumă ! să șează lîngă el,

Să vază și să soarbă surîsu-i tinerel ;

Să nu-i dea timp a plînge, nici să se înspăimînte,

Să cate o femeie ce știe să descînte

Dăochiul, ca să șează în casă lîngă el,

Și cînd s-o face pruncul ceva mai măricel,

Să-i facă-o cărucioară cu roate aurite,

Să-l tragă porumbițe cu pene poleite

Pe care să le mîie o fată de vizir

Cu buzele de roze, cu coamele de fir.

O palidă hanîmă încet îl dezvălește.

Sultana cu ardoare pe pruncul ei privește

Și brațele-i întinde ferice, surîzînd...

Dar, vai ! copilul doarme de somnul de mormînt

Cînd muma adormise, o palidă bătrînă

Se strecură în casă, țiind un ștreang în mînă.

Ea sugrumă copilul și, asfel, sugrumat

Cu ștreangul de mătase, îl lasă înnodat.

— „E mort !” strigă sultana. Durerea sa de mumă,

Frumoasa-i jună viață dodată o consumă.

— „Sultană ! ai putere de-nfrînă al tău dor !

A curții voastre lege făcu acest omor :

Copiii din vița voastră, din parte bărbătească,

Avînd drept la domnie, n-au dreptul să trăiască.”

Așa vorbește manca. Iar muma, suspinînd,

Pe pruncul mort răsfață, dulci lacrime vărsînd.

Răsfățurile sale sunt dulci și grațioase.

Acei ce le aude vărs lacrimi călduroase.

Ea cheamă pe sultanul ; el vine, și Fatma

Salută p-al său frate și îi vorbește-așa :

— „O, doamne strălucite și fratele meu mare,

Vezi fiul meu în leagăn ? E mort prin sugrumare.

O mînă protegeată de datine, gazi !

A stins această floare născută de o zi.

Această crudă moarte ucide-a mea viață.

Eu mor ! Pe anii-mi tineri se-ntinde trista ceață

Și nici un soare dulce n-o poate risipi !

Vream să te văz, o, doamne, nainte d-a muri.

Nu ca să-ți fac mustrare că ai lăsat să fie

O lege-atît de crudă sub blînda ta domnie ;

Dar ca să vărs în sînu-ți amarele-mi dureri

Ce-mi stinseră o viață frumoasă de plăceri,

Și să te rog cu lacrimi, murind în mare trudă,

Ca moartea mea să schimbe o lege-așa de crudă !...

— „Îți jur ! strigă sultanul, nimic eu n-am știut !

Această crudă lege de astăzi a căzut,

Ca, cel puțin în urmă-ți, o, soră, al tău nume,

Prin moartea ta amară să viețuie în lume !”

El zice ; dar sultana, luîndu-i mîna blînd

Și sărutînd-o dulce, adoarme suspinînd.

Sultanul ține vorba și datina trufașă

Se stinse prin martirul Fatmeii drăgălașe.