Ah ! dacă fiecare din lacrimile-mi line,

Curgînd, răpește mie o zi din viața mea,

Atunci te sparge-n lacrimi, o, inimă, mai bine !

Căci altă răsfățare eu nu mai poci avea.

Cînd rozele se-nclină de vijelii suflate,

Poeticile paseri se risipesc: și zbor.

Eu sunt c-aceste paseri, de ce iubesc, private,

Cu dînsele în lume eu voi acum să mor !

Amăgitoare vise ! Dorinți dulci și frumoase,

Plăceri cu aripi d-aur, angelici fericiri,

Plutiți în calea vieții, surîdeți amoroase !

Încingeți fruntea voastră cu magice răpiri !

Acea ființă dalbă, angelică și dulce,

Ce vieții dă ferice un fermec răpitor,

Perit-a pentru mine ; nimic nu mai produce

Acea voioasă floare ce vindecă-al meu dor !

Cînd zorile se-ngînă cu lacrimile mele

În nopți d-amărăciune în sufletu-mi gemînd,

Imaginea-i cerească cu zilele-i junele,

Cu dulcea-i frumusețe mi-apare lăcrimînd.

Văz coama sa umbroasă pe sînu-i alb ca crinul

Jucînd cu răsfățare sub florile-i cerești,

Aud suava-i voce ce plînge ca suspinul

Și-mi zice cu durere : „De ce nu te grăbești ?”