Ți-aduci aminte seara cînd noi pluteam pe mare,

O, suflet grațios ?

Torinte d-aur luna vărsa cu răsfățare

Și-n părul tău zefirul se legăna voios !

Iar valul s-alinase sub coasta-ntunecată,

Abia se auzea

Ca zgomotul de pasuri pe valea depărtată

Ce moare cu încetul în noapte, dulcea mea.

Se auzeau dulci cînturi trecînd p-acele unde

De spumă și d-azur.

Noi nu vedeam amanții ce noaptea îi ascunde,

Și se părea, sub valuri, că vocele murmur.

Cînd terminarăm cursul vorbirii amoroase,

Tăcuți, noi am visat.

O lacrimă lucise în genele-ți umbroase

Și sufletu-ți de doruri părea înconjurat.

Tu ridicaseși ochii arzînd de tinerețe

Spre cerul strălucit

Și cînd văzuși că-mi cură o lacrimă pe fețe,

Strigași cu întristare : „Oh ! de ce m-ai iubit !”

— Oh ! Dumnezeu voiește și singur, dragă, știe

De ce te-am iubit eu.

— Și ce, Dumnezeu, oare atît de crud să fie

Să vrea ca să zdrobească amar sufletul meu ?

— Acela ce cu suflu-i crează-o dulce floare

Ca să se stingă-n vînt,

Ca să parfume viața cu drăgălașa-i boare

Și-n urmă ca o roză să lase-acest pămînt.

Ce te-a făcut frumoasă ca să iubești în viață,

O, fericirea mea !

Ce învelește păru-ți cu aur și dulceață

Și degetele tele cu roze și cu nea.

În lacrimi amoroase i se-nvălea vederea,

Și vîntul bălsămit

Și umbra, și lumina ce răspîndesc plăcerea,

Te răsfățau pe frunte, o, fermec fericit !

Tu blestemai în gîndu-ți aceste elemente,

Complici misterioși

Ca cînd simțeai asupră-ți tot fermecul fierbinte

Ce răspîndeau în sînu-ți și-n perii tăi undoși.