Neagoe cel Mare în al său palat

Ce domnește p-Argeș zice întristat

— „Monastirea noastră nu e săvârșită

Și a mea avere este isprăvită!

Dragi ostași, ce ziceți, nu ar fi păcat

Ca să înceteze lucrul minunat?”

— „Biruri noi pe țară pot ca să se puie!”

Au răspuns ostașii ca să îl mângâie.

Zic și ei decide biruri pe români

De la cei mai tineri pân' la cei bătrâni.

Doamna intră-n sală. Grațiile sclave

Împletesc cu roze zilele-i suave.

Ochii uzi de rouă spre pământ se-nclin;

Rumenind la față ea vorbește lin

— „Voi vreți biruri nouă! Neagoe, te teme!

Mâine toată țara o să te blesteme.

Astă monastire ce atât iubești,

Printre fum de lacrimi poate s-o privești!

Iată diamanturi! Vinde-le și-urmează

Nobila lucrare ce te inimează. 

Căci aceste scule nu le pot purta

Când femei pe față lacrimi vor păstra.”

Zice și arată un paner de aur

Unde închisese gingașul tezaur.

Ea îl dă. Și fața ca un frag cocând,

Rumenă surâde, drăgălaș și blând.

Un bătrân se scoală și-asfel le vorbește

— „Inima străbună încă viețuiește.

Țara care naște astfel de femei,

Merită și viața și mărirea ei.

Căci să știți cu toții că un neam se face

Mare sau se pierde cum femeii place.

Și acum voi zice: Doamne! pot să mor,

Căci văzură ochii-mi mântuirea lor!”