Într-o monastire din trecut rămasă,

În domneasca sală se întinde masă.

Misail prezidă ast banchet voios

Și în timpul mesei zice dureros:

– „Ștefan după moarte lăsă moștenire

Arcul său și cupa l-astă monastire.

Cu Cantemireștii leșii au venit

Și prădând locașul, arcul au răpit;

Însă nu răpiră cupa minunată!

Ea trăiește încă, de mirare!... Iată!”

El arată cupa... Toți s-au minunat.

Ea era săpată dintr-un matostat.

Servii varsă-ntr-însa dulce tămâioasă.

Fiecine-nchină pentru o frumoasă.

Când la cel din urmă rândul a venit,

Misail ia cupa și-astfel a vorbit:

– „Unde este timpul cel de vitejie?

Timpul de mari fapte?... Vai! n-o să mai vie?

A căzut Moldova, căci orice români

Se roșesc la gândul a mai fi stăpâni.

Ei îmbracă manta de înțelepciune;

Dar ca să-și ascunză trista slăbiciune.

Dar înțelepciunea fără-a cuteza,

E ca cutezarea fără-a cugeta.

Când vedem sfioasă patria română,

Ne-aducem aminte vorba cea bătrână:

Cel ce e mai aproape de mormântul său

La ideea morții tremură mai rău!

Ștefan nu mai este... Însă o să vie

Alți Ștefani cu viață și cu bărbăție:

Dacă timpul d-astăzi ne apasă greu,

Viitorul este al lui Dumnezeu!

Însă până să vie lanțul să ne rupă,

Nu va mai bea nimeni din această cupă;

Când un suflet mare se va arăta,

Hârburile cupei le va aduna.”

Zice,-aruncă cupa și o sparge-n trei...

Nimeni n-a strâns încă hârburile ei.