Domnul șade-n sala cea de sărbătoare,

Iar alături pare doamna-i gânditoare.

Cum mai multe magici și suave flori

În bughet se-ngână cu-ale lor colori,

Astfel sunt în față-i, dulcea tinerețe,

Maiestate, grații, rară frumusețe!

Peste păru-i poartă regala cunună.

Din cunună cade coama sa cea brună,

Râură pe sânu-i ca două-aripiori

Ce un corb destinde iarna pe ninsori.

Soli trimiși de Poartă dau al lor firman...

Iată cum îi scrie marele sultan:

—„Pentru că e datul, cei ce-mi servă mie

Țările-mi supuse, trei ani să le ție.

Prin trimișii noștri te-am înștiințat

Să depui puterea care ți-am fost dat!”

Matei se îndreaptă către toți și spune:

—„Ne vom bate oare, sau ne vom supune?”

—„Sabia străină, toți au cuvântat,

Să nu taie-n țară nici un cap plecat!

Și de-a fi să cadă țara în robie,

Încă să ne facem sfânta datorie!

Căci mai dulce ne nouă liberi să perim,

Decât cu rușine robi să viețuim!”

Strigă și toți jură cu-armele să piară

Pe câmpia luptei, pentru sfânta țară.