Ștefăniță domnul pe Milescu cheamă,

Cu aceste vorbe el îi cere seamă:

— „Tu erai de țară preste tot gonit:

Din uitarea lumii eu te-am dezvălit.

Eu ți-am dat avere, cinste și mărire

Și, mai mult ca toate, chiar a mea iubire.

Dar cînd al meu suflet ți se deschidea

Cugetai în sine-ți răsturnarea mea !

Tronul dar să fie țarină-arzătoare

Unde vestejește a credinței floare?

Spre-a avea prieteni tronul e prea sus,

Și-ntre domni cu robii cerul ură-a pus.

Tu ai scris o carte leșilor să vie

Să coprinză țara și a mea domnie.

Fiecine poate tronul a dori

Daca simte dorul a o ferici;

Dar lovește-n față, căci un tron se naște

Printr-o mișelie piere, vestejaște,

Însă tu, sărmane, n-ai făcut cum ești !

Apărai coroana-mi ca să o zdrobești !”

— „Doamne, n-am scris carte leșilor să vie;

De va fi aceasta, să mă pierzi c-urgie !”

Domnu-arată cartea. El s-a spăimîntat.

— „Vînzător, nu meriți spre a fi tăiat !”

Zice și se-ntoarce la calău ce-așteaptă:

— „Să-i răteze nasul despre partea dreaptă !

Însuși cu hangeru-mi pentru că-i boier !”

Nasul lui s-abate sub tăiosul fier.

Ștefăniță doamne ! d-ai veni tu iară

Cîte nasuri încă n-ar cădea în țară?