— „Mari dureri ai, sorioară.

De-mi rupi inima gemând?...”

— „Mari dureri ma înconjoară!...”

Zice Mărioara blând. 

Și al morții văl se-ntinse

Peste fața ei de crin.

Viața-i tânără se stinse

Într-un dureros suspin. 

Miron plânge cu suspine

Și mai zice dureros

— „Cui mă lași aici pe mine,

Suflet dulce și frumos?” 

Dar în sală se arată

De la curte un trimis,

Să ucigă astă dată

Cronicarul cel proscris. 

Mărioara blândă moare,

Miron cade înjunghiat

Și în ziua viitoare

Două cruci s-au ridicat. 

Dar pe groapa lor cea sfântă,

Cum dă vânt de primăveri,

Două păsărele cântă,

Cântă ale lor dureri.