Eu vă salut, o, noapte și voi, o, stele albe,

Ce disputați domnia acestui loc mereu !

A voastră luptă-i demnă s-o vază Dumnezeu !

Vai ! Omul trece iute cu faptele lui dalbe

Ce perd pe calea vieții nestătătorul pas !

Tu, singură, natură, tot jună ai rămas !

Ce s-au făcut acele troiene de popoare ?

Acele generații ce-n lume au trecut ?

Și sclavii și-mpărații ? Trăiră un minut,

Născînd spre a se face țărînă trecătoare !

Ce s-au făcut acele divine frumuseți

Ce-mpodobeau cu roze paharele-n ospeți ?

Acei luți cu sun dulce ca mierea Adonii

Ce rechemau nectarul și zeii drăgălași !

Epiriana floare ai cării sîni gingași

Produs-a pe eroul Europii și Asii ?

Junia, frumusețea pe anii-i se certau

Și visele din secoli ideea ei ne dau.

Vai ! Tot s-a stins ! Putere și viață, și mărire

Urmat-au în uitare pe generațiuni !

Tot ce lăsară-n lume aceste națiuni

Sunt negrele morminte ce n-au nici amintire.

A numelui lor șoptă, dintr-un trecut de dor,

Ca zgomotul ce moare, ajunge-n viitor.

Chiar dacă amintirea ne-ar fi păstrat mărirea

În secoli ce-au să vie, morți, ce-ați fi știut voi ?

Și cugetele voastre trăiesc ori printre noi ?

În negrele locașuri aveți voi mulțumirea ?

Vai ! Moartea despărțit-a prin ziduri pîn' la nori

Pe morți de vii, în lume, sărmani, slabi muritori !

Tot cade în uitare ! Popoare-mpovărate,

Popoare fără țintă și fără obiect,

Să rătăcesc în noapte : durerea le deștept.

Dar grecul, rob el însuși, aspiră libertate

Și cată să supuie pe popolul român !

El singur va să fie și liber și stăpîn !

În aste locuri viața atîta de frumoasă,

Dar și atît de tristă, e toată în mormînt

Mai mult decît în oameni, pe-acest căzut pămînt !

Omoară crud pe-un popol sclavia rușinoasă !

Un popol sub robie să-nclină abătut,

Atunci cînd energie, virtute a perdut.

Colo din vîrful stîncii cascada gemătoare

Se varsă-n valuri albe și geme printre nopți.

În lac d-azur ea fuge, vărsînd duioase șopți

Îndată ce s-aruncă din coasta-ngrozitoare.

Colo revarsă luna torinte dulci de foc

Și stelele ca vise bălaie vin, să joc ;

Zîmbesc cu fericire acestor triste locuri

Ca cugete plăcute ce plană un minut

În suflete zdrobite d-un chin neabătut.

Lumina lor pe unde să varsă-n dalbe focuri.

Mai colo în pădure șacalul de mormînt

Amestecă urlatul cu murmura de vînt.

Pe orizonte ochiul zărește cum se-ntinde

O mare azurie sub focul cel ceresc,

Plăceri neexprimate ne-mbată, ne robesc ;

Căci marea totdauna vederea drag aprinde.

Cu cît suntem aproape d-al vieții creator,

P-atîta fericirea alină-al nostru dor !

Să cercetăm țărîna scăpată insultării

De timpuri care seamăn și secer totul jos,

Tot pîn' la suvenirea d-un nume mincinos

Ce moare dopotrivă în nopțile uitării !

Să turburăm mărirea mormintelor în dor

Și să vedem în urmă-i ce lasă-un muritor !

Edessa nu ne lasă decît țărîna oarbă

Ce omul și cu timpul în fine au stricat :

Umana lăcomie chiar moarte-a despoiat

În restele lăsate mormintelor să soarbă.

Așa se vor abate ce noi am ridicat,

Așa lua-va vîntul cenușa ce-am lăsat !

Așa peri-va încă a glorii lucire,

Țărîna răsipită de crivățul gemînd

Nu va putea să știe de am lăsat trecînd,

Pe viitorul lumii, a noastră amintire.

În darn locuitorii acestui loc frumos

Cred să-auză noaptea, în vîntul dureros,

Pe piața unde fuse Edessa altădată,

Sunări de muzici, zgomot de cupe ce închin,

Și nichezări profunde, ce strigătele-ngîn,

Strigări de oameni, zgomot ce face o armată.

În darn ei cred să vadă în nopți cum se formează

Grădini, palate, teatruri, lumini că variază !

Nu ! Moartea nu întoarce aceea ce răpește !

Trufia ce încinge pe popolii cei mari,

Pe regi, cată să cază sub timpii cei amari,

Căci Dumnezeu răzbună pe cel ce s-asuprește.

Cascada varsă-n noapte desfătătoare șopți

Și luna d-aur trece pe sînul negrii nopți.