Dar soarele se culcă... Tăcere!... O femeie 

Apare-n acest loc! 

Cosița-i voluptoasă, în aure, scânteie

Și brâu-i scump răspândă torente dulci de foc. 

Ca soarele în raze-i ea arde în voluptate.

O mantă de regină pe umeri râura.

Iar albele ei sclave, de vise îmbătate,

Tapete prețioase aștern în calea sa. 

Pe lespede de marmur cu aur poleite

Mantila-i purpuroasă se mișcă... A căzut,

Și sclavele-i suave, ca vise înflorite,

Formează împrejuru-i un cerc nestrăbătut. 

Dar iată steaua dulce din umbră se ridică 

Pe umedele-i scări 

Și razele-i tăcute răsfață-a lor cosică

Și albele lor sânuri cu dalbe sărutări. 

Căci grupa cestor vergini, folatre, tinerele,

Prin valurile limpezi, prin raze se juca,

Lucind ca vise dalbe ce-n nopți amari și grele 

Vin a ne înșela. 

Pe albele tunice în flori d-argint cusute,

Se sparge-al stelei foc,

Când vesele, uitânde, în undele tăcute, 

Fecioarele se joc. 

Dar alba lor regină cu genele umbroase,

P-o lespede-aurită, răpită șade-n dor. 

„O, dulce tinerețe! O, zile mult frumoase!

Nu-i oare cu putință s-opriți al vostru zbor?” 

Așa vorbi regina. Din harpa-i aurită

Atrage cântec dulce, curmat de dulci oftări.

Iar vocea-i întristată, cu cântecu-i unită,

Lăsă să se auză aceste suspinări: 

„În darn cerem să-nturne frumoasa tinerețe, 

Fatalei noastre sorți! 

Căci zilele umane sunt flori de frumusețe

Născute în grădina neîmpăcatei morți! 

Oh! cursul vieții trece cum trece-o sărutare 

Aicea pe pământ! 

Putere, fericire și nume mândru, mare,

Nu vor putea să-mpuie la viermii din mormânt. 

O floare se usucă de crivețe bătută;

Dar soarele cel dulce o poate-ntineri.

Iar tu, o, vană umbră! odată abătută, 

Nu vei mai înflori! 

Dar unde-i frumusețea a cărei dulce rază 

Atâta fermeca, 

Cât August niciodată n-a vrut ca să mă vază,

De frică să nu pice în fermecarea sa!

Și unde-mi e puterea, averile-mi pompoase 

Și populii-umiliți? 

Și voi, gentile turme de inimi grațioase,

Frumoșii mei iubiți?

Ah! toate-acele bunuri luciră-n dimineață 

D-un farmec strălucit; 

Dar la apusul zilei, a morții tristă ceață 

Tot a învăluit!” 

Așa cântă regina și mâna-i diafană 

Pe marmuru-nflorit 

C-un ac de aur mândru a scris: o lume vană!... 

Și-ndată a pierit.