O, Negri! inamicii a tot ce dă mărire

Și viață României nu-ți vor putea ierta

Că ai luat o parte de lauri la Unire 

Prin insistența ta! 

A face-un singur popol, o singură domnie

Din două; a restrânge atâția postulani,

Crezi tu că o să facă vrodată bucurie 

Acestor sclavi tirani? 

Cuvântul datorie spre țară e un nume!

Și patria, o umbră, mărirea, un eres!

A face să rămâie disprețuită-n lume, 

Și-n umbră mai ales; 

A pune interesul persoanelor-nainte

De interesul țării; a nu simți vrun dor

Când jugul rău apasă aceste locuri sfinte, 

Aceasta-i legea lor! 

Ei nu știu că rușinea, că viața degradată

A țării lor pe dânșii d-odată îi lovesc,

Că arborul când cade, și frunzele-i d-odată 

Cu el se ofilesc. 

Întrebe pe un vierme ce naște într-o floare

De-i pasă dacă planta, plăpând locaș al său,

E verde și frumoasă sau veștezește, moare 

Sub dintele lui rău? 

Întrebe-l dacă știe că floarea ce-el devoară

Odată veștezită, surpată pe pământ,

El însuși se abate și trebuie să moară? 

Să intre în mormânt? 

Nu face însă astfel vâslașul cel cu minte

El îngrijește vasul a nu cădea pe stânci,

Căci vasul spart, el însuși coboară în morminte, 

În undele adânci! 

Unirea are încă mulți inamici puternici,

Căci noaptea și cu ziua se-ngână depărtat

Și păsările nopții, simțindu-se netrebnici, 

S-agită ne-ncetat! 

Nu! Noaptea nu își lasă umbra ce ea apucă

Decât când e respinsă de soarele ceresc.

Ne trebuie lumină, ca noaptea să se ducă 

Cu cei ce o doresc!