Fost-a când în noapte aurora luce,

Când se luptă omul cu adâncu-i chin,

Pe atunci când somnul, mincinos și dulce, 

Curmă-al său suspin. 

Ea era tăcută, tristă florioară!

Fruntea-i visătoare dulce se-nclina,

'N aurul cosiței mâna-i albioară 

Distractă juca. 

Vino mai aproape! dulcea mea,-mi vorbește,

Ascunzându-și ochii plini d-amor ceresc,

Tânăra mea viață cursul își oprește, 

Pentru totdauna eu te părăsesc. 

Și uitarea tristă mâine o să vie

Cu-ochii plini de lacrimi pe al meu mormânt,

Dorul ce m-apasă nimenea nu-l știe 

Pe acest pământ. 

Rara-i frumusețe arde de splendoare.

Să rugăm! îmi zise, în genunchi căzând.

Ochii plini de moarte și de lăcrimioare

Se-nălțau la ceruri amoros și blând. 

Când se curmă ruga, dulcea ei cătare

Se-nturna spre mine plină de amor.

Peste ochii-i geana cade cu-ntristare 

Consumată-n dor.