Da, dintre toți avuții din astă țară mică,

Acela care știe mai bine-a risipi

Comorile de aur cu arta cea antică, 

Ești tu, nu te-ndoi! 

Porfirul și ivorul, și aurul îngână

Locașul tău ferice în gustul cel mai fin

În luxul cel mai splendid la care-a artei mână 

Dă sufletu-i divin. 

La masa ta de oaspeți cu inime voioase

Cristalul rivaliză cu porțelanul dalb,

Și rozele, și crinii, cu june grațioase, 

Cu gâtul lor cel alb. 

În cupe râde vinul în spume-mbălsămite

Și face să recheme pe zeii cei uitați,

Și roabele antice să văd înlocuite

De servi muiați în aur ca fiii de-mpărați!

Dar poți a-mi spune mie cum în apropiere

D-a trece astă vale pe care ai albit,

Tu mai înalți palaturi la viață și plăcere, 

Când viața s-a finit? 

Știi dacă de la tine și până la morminte

Mai este loc d-o noapte, sărmane pieritor?

Te-ascunzi fricos, de moarte, bătrân fără de minte, 

Când tu ești muritor? 

În darn vei da tu aur arhangelului morții,

El nu primește mită, și-atuncea, vai! în plâns,

Vei înțelege oare că, împotriva sorții, 

În darn averi ai strâns. 

Vei părăsi palatul, femeile frumoase

Și oaspii tăi, și servii, și toți te vor lăsa.

Moștenitorii însă la mesele-ți luxoase 

Bând, vai! te vor uita!