O, poete, muza ta

A pierdut a sa junie,

Și suava poezie 

Ce pe toți îi îmbăta

Cu torente d-armonie?

Unde rozele-au zâmbit,

Spinii le luară locul;

Floarea morții, siminocul,

Peste crini a răsărit.

Gheața-nlocuiește focul!

Nu știm noi că-aice jos

E o vale de suspine?

Cată să o știm prin tine,

O, poetul meu frumos,

Cu cântări dulci și divine!

Cerul roza-a născocit.

Prin parfum să ne răpească,

Boarea să ne răcorească,

Și poetul fericit

Inima să-ntinerească.

Iară tu, poetul meu,

Poți să verși veninul tău

În cântările senine,

Dar atât cât să faci bine

Și să nu îneci în rău

Zilele cele puține.

Păsările negrei seri

Sunt destule să cobească

Vijelii, să veștejească

Florile de primăveri,

Și tirani ca să lovească.

Tu încinge lira ta

Cu a zeilor cunună,

Și cum varsă dulcea lună

Pentru toți lumina sa,

Varsă inima ta jună!