Cum pasărea ce pleacă în locuri depărtate

Se-ntoarce iar în țara de unde a plecat,

D-o suvenire dulce, vai! inima mea bate

Și zboară spre pământul în care s-a format. 

Căci am văzut adesea pe muma doritoare

Copilului său dulce, o lacrimă ștergând.

Eu nu aveam o mumă să-mi șteargă-a mea plânsoare,

Eu nu aveam pe nimeni, și am trecut plângând. 

Dar hora grațioasă a zilelor junele

Acum se întrerupe, eu trebuie să mor!

Frumoasă rondurelă, pe aripile tele

În țara mea iubită, de ce nu pot să zbor! 

O! moarte, mai așteaptă, căci eu sunt tânăr încă.

Pe douăzeci de roze îmi număr anii mei!

O! moarte, crudă moarte, abia-am ajuns sub stâncă,

Și tu, din vârfu-i numai, ai dreptul să mă cei! 

Când toamna vieții vine, o frunte se-ntristează,

Amorul rupe arcul și zboară râzător.

Ghirlanda aurită de vise încetează

Și imima ce-ngheață nu simte nici un dor. 

Așa acel ce trece pe-o vale-ncântătoare

Și-adună toată floarea ce el a întâlnit,

Mai caută să vază d-a mai rămas vro floare,

Și dacă nu mai vede, se duce mulțumit. 

Iar eu a cărui viață fu numai poezie,

Ghirlandă împletită de grații și d-amor,

Voiam să gust suava-i și dulce ambrozie

Și-n aurora zilei eu nu voiam să mor! 

Așteaptă, dragă moarte, ca să mai văz o dată

Acele văi frumoase în care m-am născut,

Să simț, murind, pe sânu-mi o lacrimă-nfocată,

Să-mbrățișez părinții și frații ce-am avut! 

Dar, vai! deșartă rugă, căci viața-mi se va stinge

Cu soarele de astăzi pe-acest străin pământ,

Și fruntea mea cu roze, ah! nimeni nu va-ncinge,

Și nimeni nu va plânge pe tristul meu mormânt.