Țară dulce și frumoasă,

Tu, ce-ai fost gloria mea,

Eu mă duc, fii sănătoasă!

Nu știu de te-oi revedea.

Dar ce-mi pasă oare mie

Dacă pe pământ străin, 

Dacă în călătorie

Moartea îmi va zice: vin'!

Vai! în sânu-ți dulce, oare

Sunt eu mai puțin străin

Când pe toată ziua moare

Visul sufletului lin?

Iară se ridică norul.

Vasul tău nu este-n port,

Vânturi rele ca și dorul

Către negre stânci te port.

Mâine va veni străinul

Să te prade, țara mea!

Mâine îți vor smulge sânul,

Mâine te-or îngenuchea.

Și tu n-ai nici mângâierea

Apărându-te, să mori.

Ei ți-au degradat durerea!

Și mormântu-ți n-are flori!

Ți-au făcut cununi de spine

Ca iudeii lui Isus,

Și râzând amar de tine,

„Ai unirea!” ei ți-au spus!

Dar ei ți-au luat din mână

Armele ce ai avut.

Dragă patrie română,

Ce rău oare le-ai făcut?

La străini te-or da-n prădare,

Vai! și pe cămașa ta

Fiii vitregi cu turbare

Sorții lor vor arunca.

Te-au lăsat în slăbiciune,

Fără legi, să putrezești 

Și prin dulce moliciune

Te-au lăsat să te slăbești!

Când chiar fiii-ți te ucide,

Ce blestemi pe cel străin?

Țara mea se sinucide!

Moartea este-n al ei sân!

Fiii tăi nu vor dreptatea,

S-a văzut atâția ani!

Ei invoacă libertatea

Ca să fie ei tirani!

Către-acestea, dragă țară,

Tu poți încă a trăi,

Numai cei ce te-ncărcară,

Numai ei vor veștezi.

Astfel toamna când sosește

Frunzele în pomi pălesc,

Vântul aspru le răpește,

Putrede se risipesc.

Dar când primăvara vine

Pomul a reînverzit,

Paseri cu cântări sublime

Nouă viață i-a vestit.