Rareș l-ai săi zice: — „Marele sultan

A jurat să nu-mi dea tronul moldovan

Până nu va trece de trei ori călare

Peste mine... Spuneți, asta cum vă pare?”

Un bătrân îi zice: — „N-a jurat deloc;

Va să te-umilească cu acest mijloc”. 

— „Să mă umilească? Asta nu mă-amână...

Mâine-oi fi în țară și cu arma-n mână!”

— „Mâine-i fi în țară, cel bătrân i-a spus;

Însă nu sub arme, ci ca domn supus.

La străini domnia cela ce o cere

Dă dovezi că n-are viață și putere.

Tu ai fost odată domn neatârnat,

Căci ai fost de fiară pus și apărat.

Azi te pune turcul; azi nu mai domnești.

Dintre toți românii singur tu rob ești.

Nu poți să fii altfel fără de trădare;

Și ea nu e arma sufletului mare.

De-i primi domnia c-umilința ta,

Iară c-umilință tu o vei lăsa.

Mulți au zis ca tine pân' la tron să vie;

Ș-apoi toți căzură sub a lui robie;

Tronul are lanțu-i ce-i mai greu de spart

Decât cel ce domnii la supuși împart.

Unul e de aur, celalt de-acioaie;

Unu-abate trupul, celalt gândul moaie.

Rareș, dacă astfel domnu-i umilit,

Ce va fi poporul? Oare ai gândit?

Ori mai jos ca tine el o să coboare,

Ori tu vei ajunge l-ale lui picioare.

Nu primi domnia și rămâi supus,

Dar cu suflet mândru și cu fruntea sus.” 

Rareș nu ascultă. Merge domn în țară,

Și domnia-i scurtă, viața-i e amară.