O, săracă țară! Turcii cei mai răi

Judecă și-omoară domnii mari ai tăi!

Încă azi Barnoschi, domn cu nume mare,

La serai purcede între turci călare!

Sala e întinsă; sfatul numeros,

Chiar sultanu-ascultă prin cafas umbros.

— „Iată omul!” zice satrazanul mare.

Toți privesc la dânsul prinși de admirare.

— „E-nțeles cu leșii țara să predea,

Astă carte spune împotriva sea.”

— „Cer să se ucigă el și toți ai săi!”

A mai zis vezirul marilor călăi.

Dar mufti răspunde: — „Capul dacă piere,

Gloatele reintră în a lor tăcere.”

— „Moară! strigă pașii — este osândit!” 

— „Voi mă dați la moarte, domnul a vorbit.

Voi muri cu fală, cum românul moare

Pentru țara sfântă! Nu-s român eu oare?

Nu voi să mă apăr, căci nu voi să dau

Turcilor în țară drepturi ce ei n-au.

Dreptul vă lipsește... Patria română

N-a învins-o nimeni cu armele-n mână!

Ea plătește vouă să o apărăți;

Nu ca să o spargeți, nu să-o-ngenuncheați.

Mândri de puterea cea materială,

Peste țară drepturi vă luați cu fală.

Dar acea putere fără de cuvânt

E ca vasul mândru părăsit la vânt. 

Dumnezeu răpește sfânta cugetare

Popolilor barbari supuși la pierzare.”

— „Moarte!” strigă pașii. Domnul jos pe piață,

Cu virtute rară, pierde a lui viață.

Dar când cade capul, calul său ce-l port

Nechează, tresare, apoi cade mort...

Turcii se-nspăimântă. Ei și-aduc aminte

Ale lui Barnoschi agere cuvinte.