Un orologiu sună noaptea jumătate.

În castel în poartă oare cine bate?

— Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;

Eu, și de la oaste mă întorc rănit.

Soarta noastră fuse crudă astă dată:

Mica mea oștire fuge sfărămată.

Dar deschideți poarta... Turcii mă-ncongior'

Vântul sufla rece....Rănile mă dor!

Tânăra domniță la fereastră sare.

— Ce faci tu, copilă? zice doamna mare.

Apoi ea la poartă atunci a ieșit

Și-n tăcerea nopții astfel i-a grăit:

— Ce spui, tu, străine? Ștefan e departe!

Brațul său prin taberi mii de morți împarte.

Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;

De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu!

Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze

Anii vieții mele și să mă-ntristeze,

Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;

Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,

Apoi tu aice fără biruință

Nu poți ca să intri far-a mea voință.

Du-te la oștire! Pentru țara mori!

Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!”