„Deschideți, schelete, aceste mormânturi,
Căci ploaia se varsă pâraie din nor,
Căci vântul mă bate, și câini mă-nconjor,
Și ielele albe duc hora pe vânturi. 

Aseară, când umbra cădea pe pământ,

Ieșii să văz luna jucând pe ruine,

Căci două schelete gemeau lângă mine

Și-un verde balaur zbura prin mormânt. 

Dar luna s-ascunde d-odată-n furtună

Și astfel ca spicul de vânturi uscat,

Vârtejul pe mine în văi m-a zburat

Pe unde infernul sabatul adună. 

Schelete tăcute, am fost împărat;

Cum soarele trece din lume în lume,

Din poluri în poluri zbura al meu nume,

Din poluri în poluri eram lăudat. 

Precum un luceafăr străluce prin stele,

Luceam printre prinții din epoca mea;

Dar, vai! amăgire! Virtutea-mi lipsea

Și sceptrul se sparse în mâinile mele! 

Toți îmi spunea mie că lumea e-a mea,

Că pot p-un capriciu s-o calc în picioare;

Că orice dorință, de răuvoitoare,

Un semn, și-mplinită să-mi fie putea. 

Dar ochii satanei în noapte lumină,

Ca două steluțe ce-n nori strălucesc,

Ca doi cărbuni roșii ce-n umbră roșesc,

Și negrele-i aripi pe capu-mi se-nclină! 

Credeam eu acestea, și-așa am urmat!

Pâraie de sânge vărsam cu cruzime,

Și-aceast-omenire ce geme în crime

Un cap vream să aibă ca eu să-l abat. 

Dar câinii mă latră și corbii crocnesc!

Colo pe morminte joc albele iele,

Ce râde cu hohot de oasele mele,

Iar ochii satanei în noapte lucesc!” 

În cele din urmă furtuna trecuse

Și toată natura cu-ncetul tăcuse. 

Scheletul acela ce morții rugase

La locul său umed intrarea să-i lase,

În groapă intră,

Iar echo departe apoi repetă: 

„Dar ochii satanei în umbră lumină,

Ca doi cărbuni roșii în noapte roșesc,

Ca două steluțe ce-n nori strălucesc,

Și negrele-i aripi pe capu-mi se-nclină!”