De trei zile lupta n-a mai încetat

Și tătarul pare c-a înaintat.

Dar Buzescu Preda vede cu durere

Floarea României ce pe vale piere.

Trece înainte pe un cal în joc

Ce varsă din ochii-i flacăre de foc.

Strigă cu tărie cetelor zdrobite

Ce la glasu-i mândru se întorc uimite.

Iată că nepotul hanului tătar

Trece pe-un sălbatec, ager armăsar.

Unde se arată pe întinsa vale

Prin oștirea noastră își deschide cale.

Iar Buzescu Preda cum îl întâlni,

Îi ieși-nainte și-astfel îi vorbi

— „Dacă nu ți-e frică și-ai credință-n tine,

O, tătare! vino să te bați cu mine!" 

Ei descălecară atunci amândoi

Și se iau la luptă ca doi juni eroi.

Ochii tuturora cată cu mirare

La Buzescu Preda și tătarul mare.

Ei se bat la raza stelei cei de foc,

Flacările-i albe pe-a lor zale joc.

Vântul răcorește fruntea lor udată

Și mânia dulce sufletul le-mbată. 

Ei se bat în spade — spadele se frâng;

Și se iau la brațe — se smucesc, se strâng.

Când tătarul scoate o secure mică

Si lovind pe Preda, pavăza îi strică.

Dar el cu măciuca astfel îl lovi

Incât deodată căzu și muri. 

Iar după aceasta, oastea românească

Pleacă și învinge horda tătărască.