Ca robul ce cântă amar în robie,

Cu lanțul de brațe, un aer duios,

Ca râul ce geme de rea vijelie,

Pe patu-mi de moarte eu cânt dureros. 

Un crin se usucă și-n laturi s-abate

Când ziua e rece și cerul în nori,

Când soarele-l arde, când vântul îl bate,

Când grindina cade torente pe flori; 

Așa făr' de veste pe zilele mele

O soartă amară amar a bătut,

Și astfel ca crinul de viscole rele,

Pe patu-mi de moarte deodat-am căzut. 

Abia-n primăvară cu zilele mele

Plăpândă ca roua abia am ajuns,

Atuncea când cântă prin flori filomele,

O crudă durere adânc m-a pătruns. 

Amară e moartea când omul e june,

Și ziua-i frumoasă, și traiul e lin,

Când pasărea cântă, când florile spune

Că viața e dulce și n-are suspin! 

Să moară bătrânul ce fruntea înclină,

Ce plânge trecutul de ani obosit; 

Să moară și robul ce-n lanțuri suspină,

Să moară tot omul cu suflet zdrobit! 

Iar eu ca o floare ce naște când plouă

Creșteam, pe cunună să am dezmierdări,

Și mie amorul cu buze de rouă

Cu inimă dulce îmi dă sărutări. 

Ca frunza ce cade pe toamnă când ninge

Suflată de vânturi aici pe pământ,

Ah! juna mea viață acuma se stinge

Și anii mei tineri apun în mormânt!