O, văi încântătoare, dumbravă înverzită,

Ce-ați desfătat adesea copilăria mea,

Cascade murmuroase, și tu, a mea iubită,

O, dulcea mea frumoasă, nu te voi mai vedea! 

Proscris, în a mea țară eu nu mă voi re-ntoarce

Și ochii mei în lacrimi va-nchide un străin;

Dar către voi adesea gândirea voi întoarce

Șoptind al vostru nume în ultimu-mi suspin. 

O frunză dezlipită de ramura sa verde

Îngălbenește-ndată, nu poate exista

Asemenea proscrisul ce patria își pierde,

Pe aripile morții înclină fruntea sa. 

Și-aicea stânca neagră ascunde fruntea-n ceață,

Și-aici doi ochi albaștri în lacrimi strălucesc,

Și-aicea valea are cascade și verdeață;

Dar țara e străină, nu pot să le privesc. 

Ah! tânăra ghirlandă ce fruntea mea încinge

Usuce-se acuma, eu nu simt nici un dor,

Căci inima-mi zdrobită nimic n-o mai atinge;

Departe d-a mea țară, eu voi acum să mor! 

Căci am văzut pe frate dând dulce sărutare,

Pe frate cu căldură la sânul său strângând;

Eu nu aveam un frate să-i spun a mea-ntristare,

Eu nu aveam pe nimeni și am trecut plângând. 

Așa o păsărică pe calea sa pierdută

Tot zboară înainte neîncetat cântând,

Căci pentru dânsa nu e dumbravă cunoscută,

Nici floare ce-i e dragă să-și puie capul blând. 

Proscris, în a mea țară eu nu mă voi re-ntoarce,

Și ochii mei în lacrimi va-nchide un străin;

Dar către ea adesea gândirea voi întoarce

Șoptind al său scump nume în ultimu-mi suspin.