Tu, din a cărui liră s-exală-etern și lin

Un cânt suav și dulce ca fumul după crin;

Tu, ce când lași pe harpă-ți o mână fugătoare,

Tragi grațiile-n horă și joacă râzătoare; 

Tu, ce încânți cu farmec prin cântul tău plăcut,

Vei spune mie oare, de ce tu ai tăcut? 

Am auzit că lira lăsând-o la o parte,

În cârmuirea țării ai fi luând tu parte;

Că părăsind eterul cu stele semănat,

În pulberea arhivei tu capul ai plecat,

Urmând mulțimii lumii ce crede din vechime

Că fără post nu este în viață nici un bine!

N-ar fi mai bine însă, înalte arhivar,

Decât să pui pe cale al patriei greu car,

La tine la moșie, prin văi desfătătoare,

S-arăți a ta putere pe cerbi și căprioare?

Și dacă nu ești meșter la arma de vânat,

Să prinzi cu undișoara puicuțele din sat? 

Dar nu, iubite frate!... Tu ai o datorie

Frumoasă, sfântă, sacră, spre dulcea poezie...

De-aceea către țelu-ți nainte să te-avânți.

Decât să fii ministru, mai bine e să cânți.

Un cântec ce exprimă o-naltă cugetare

Plătește-o lege nouă ce trece în uitare.

Ce-ți pasă dacă unii într-altfel se gândesc

În cercul de-ntuneric în care se găsesc! 

Ia zborul tău în secoli cu muzele ușoare

Și de țărân-arhivei te șterge pe picioare.

Ia lira ta de aur de roze semănată,

Ia-ți fluierul d-ivoriu și cântă înc-o dată;

Îmbată-ne de fumul suavei poezii,

Pe când ambițioșii visează la domnii!

Nu este nici un bine a fi în lume mare

Înaltul arbor cade l-a vântului suflare;

În vârful naltei stânce ce-și pierde fruntea-n nori

Nu nasc mai niciodată suave, mândre flori.