Leleo muică, rîndurica

Nu mai poate, mitutica,

Că-i frumoasă dimineață,

Roua-i nasturi pe verdeață

Și Zorilă-n răsărit

Joacă-n cîmpul aurit.

Plec, mă duc la d-ăi ciocoi

Ce-și bat joc și-și rîd de noi.

Leleo muică, leleo Doamne!

Prunculeții-mi mor de foame.

Mor în Țara Românească

Cea avută, cea cerească!

Codrul mîndru c-a-nverzit,

Frunza mi l-a-mpodobit;

Mă duc să pîndesc ciocoi,

Că prea mult își rîd de noi.

Ce folos d-așa cîmpie,

De a țării avuție,

C-aduc aurul cu sacii,

Daca parte n-au săracii!

Că din holda ce muncesc

Nici un bob nu folosesc;

Muncesc tot pentru ciocoi.

Copilașii îmi stau goi.

N-au cămașe, n-au mîncare,

Că și biata mă-sa n-are.

N-are-a toarce, n-are-a țese,

Și din trențe nu mai iese.

Că plătesc, plătesc, plătesc

Și nu mai mă răfuiesc.

Tot e-n plată la ciocoi,

Lumea nu e pentru noi.

Într-o zi ne-a cere doare

Plată p-aer și pe soare.

Că cer vamă și chirie

Și p-a fiarei vizunie.

Plătesc locul de bordei

Și n-am nici mălai de mei.

O, ciocoi, ciocoi, ciocoi,

Ce-am fi oar’ de vină noi!

Anul tot în lucrul vostru,

N-avem timpuleț al nostru.

P-o oiță cereți plată,

Fiindcă paște, fiindcă fată.

Găini cereți să vă dăm;

De n-avem, să cumpărăm.

Mai iertați-ne, ciocoi,

C-abia pielea e pe noi.

Pînă cînd să dăm în vară,

Doi copii îmi degerară;

Că-i coliba dărîmată,

Cerga d-arendaș luată.

De gîteaje am sfîrșit,

Și ciocoiul le-a scumpit.

O, ciocoi, ciocoi, ciocoi,

Ce ne frigeți, vai de noi!

Că plătesc și pentru vatră,

Pentr-un căpătîi de piatră,

Pentru tot ce e sub soare;

C-a zis Crist, că daca moare

Al d-a fost mai necăjit,

El e-n cer mai fericit.

Mai dați cer pe la ciocoi

Și pămînt la d-alde noi.

Cristulețe, mai ia-ți cerul,

Că ne rebegește gerul.

Ia-ți și cerul și cuvîntul

Și mai lasă-ne pămîntul.

Dă-mi cît poci măcar a sta,

Capul a mi-l rezima.

Mai du-n cer și d-ăi ciocoi

Și mai iartă-ne pe noi.

Leleo muică, dac-aș prinde

Hoțomani d-ăi de ne vinde,

Hoțomani de la biserici,

D-ăi ce ne tot fac la predici,

Să le spui ce-a zis Cristos

Pe cînd mi-ți umbla pe jos

Și da lumea la ciocoi

Ș-oprea cerul pentru noi!

Leleo muică, cucul cîntă!

Vară verde, vară sfîntă,

Codrului că plete-i crcște,

Pe voinic că mi-ți umbrește.

Umbra-i deasă-n cărpeniș,

Să m-așez la un cotiș,

Să pîndesc la d-ăi ciocoi,

Că prea sunt spurcați cu noi!

Leleo muică, măiculiță,

Ia dă-mi toanta pușculiță,

Că de an n-am mai cătat-o

Și rugin-a fi mîncat-o.

Că de an n-am dat cu ea,

Ș-asta-i toat-averea mea.

Că mă duc la d-ăi ciocoi

Ce-și bat joc și-și rîd de noi.

Pușcă lungă ghintuită,

Din războaie dobîndită,

Moștenire de la tica,

Tica ce nu știa frica.

Că intra în cîrjalîi

Și da groază-n pazvantlîi.

Tata n-avea plug și boi,

Se hrănea de la ciocoi.

Poterile și catane

Îi zicea tot căpitane.

Cînd răcnea, scotea văpaie;

Nu-i sta nimeni în bătaie;

El mi-a zis cînd a murit:

„Te-am crescut și te-am iubit

Pun’te-n pîndă la ciocoi,

Că ei nu sunt frați cu noi.”

Leleo muică, cucul cîntă,

Voinic codrul s-avîntă;

Frunza-i verde și curată,

Parcă-mi văz nevasta fată.

Dar mă duc voinic și viu

Și nu știu d-o să mai viu,

C-oțomanii de ciocoi

Or fi poteri dupe noi.

Că ei fur în ziua mare

În Divan, în Adunare,

Fără frică de robie,

De bătaie, pușcărie;

Căci ei sunt privileghiați

Și de prăvili apărați;

Brasle rele de ciocoi

Ce sug sîngele din noi.

Cînd pleca în haiducie,

Copilașii și soție,

Cu bătrîna lor bunică,

Îl ținea plîngînd de frică.

El pe toți îi săruta,

Flinta-n umăr ș-arunca,

Și, luînd-o spre Vulcan,

Zicea-n frunză pe Jian.