De ne-ar fi fost deschisă a soartei noastre carte

Mi-aș fi văzut într-însa prescrisă a mea parte;

Dorințele-mi atuncea aș fi știut supune,

Ș-a amăgirii mele grozav-amărăciune

Deloc n-aș fi cercat.

Amor și amicie, ferice-nchipuit, –

Străin în lumea noastră, — eu n-aș fi mai gonit,

Nici n-aș fi așteptat!

De ce te sfarmi atîta, ființă trecătoare?

De ce gonești nălucuri, himere pieritoare?

Dorințe neatinse, speranțe nemplinite,

Din crepuscul în noapte, visări necontenite?

Această-ți este viața de care te mîndrești!...

Am blestemat cu lacrimi, și în a mea mîhnire

Un glas străin mă-ntreabă: „De ce mă tot hulești?

Nu simți tu fericirea? În tine n-ai iubire?...

Iubește! asta-i viața ce-o ziceți voi cerească;

Amorul și speranța e viața îngerească;

Iubiți și sunteți angeli — e raiul pămîntesc

În inimele care neîncetat iubesc!”

D-atunci eu simț căldura în sînu-mi palpitînd,

Speranța văz d-atuncea neîncetat rîzînd.