Despărțirea

Lin, trăitor miros din bolta senină să răvarsă în pieptu-mi ce, ocnă de dureri, oftează dup-o urmă sfințită de aceea ce nu mai este aci! Galbena lumină a lunei eclipsite varsă în mine trista-i umbră ce m-apasă. Aci în sînu-mi veșted vine să-mi aducă lumina-i ce n-o simț! Tăcerea afundă acum vine să îndoiască al meu amor fraged ce în veci eu am hrănit! Iat-aci păstorul, pe cîrja-i răzemat, doarme în turma-i dulce dincolo din rîu; un car colo în vale pă verde dejugat, ocolit de focuri și de țărani culcați, stă strejuit numai d-un cîine deșteptat ce latră, răspunde celui din ochi deștept... Iată pavilonul ce ea își alesese. Iată malul colo ce ea încunună. Aci ochiul zilii de dînsa lăudat apuse în departe, dup-acel mal rîpos; d-aci sfințirea-i ieri, de ea bine zisă, plecă să vestească Sirena ce văzu; ieri deșteapta undă, ce acum departe a ajuns, trecu cu al ei nume pe grabnicul său rîu. Iată colo piatra pe care ea așăzată, tristă, toată în gînduri, prea dulce suspina. O, dulce răcoare, ce urma-i parfumă! Sfînt, răcoros senin, ce eu nu poci gusta! unde este aceea ce ieri te înbia? Ce taci? Spune, Noapte, ce face ea acum?...

Ei bine! numele ei îl știu! Eu nu voi un nume ce toate mi-l răspund, eu nu voi icoana-mi ce-n umbră-mi e în veci; eu voi numai o știre de ceea ce ea acum în pace gîndește, cînd eu departe sînt...

Ah! ea poate acuma, în brațele de soț, strînge pe acela ce nu a fost al ei, dar eu, neroditor, în lume rătăcit, ca prundul acesta ars de piatră, nisip, tîrăsc subt cer trupu-mi, ce, putred de dureri și în veci în chin oftînd, ca moaște a ajuns!...

Scump objet, ce în lume eu nu te poci avea! Înger ce în mine cărarea ai aflat! Floarea omenirii ș-a sexului tău! Steaua lirii mele și viu-mi Dumnezeu! Eu nu mai poci în ascuns acum să te iubesc, nu mai poci în taină acum a te slăvi? Strig, o spui de față, că tu ești care în lume, tu ești ce în viață pe mine astăzi ții! Prieteșug, amor, religie, respect, virtutea întreagă în tine am cunoscut!!! Legile tale îmi plac! Fiarele-ți sînt scumpe! Pieptu-ți, bunătatea, și gura-ți e nectar! Ochii tăi ca pacea, verzi de tinerețe, aprind foc în pieptu-mi și setea d-a-i privi! Tu ești ce în lume cerul îmi arăți! Tu ce în tot locul eu văz necontenit. O, sfîntă ființă, ce raiul îmi vestești! Dulce zeitate ce sufletu-mi încînți! De ce nu poci cu tine în lume să fiu! Să văz a ta cătare, să sorb a ta suflare, să uit reaua-mi soartă, pe pieptul tău să mor?