Eram răpit atuncea cînd te-am văzut a plînge,

Și cerul, pietatea, priveam cum se resfrînge

În lacrimile tale.

Ferice, am zis, e bardul, cînd sunete găsește

A combina acorduri ce-n inimi prelungește

Preludurile sale!

Căci, crede, viitorul și trîmbița veciii,

Ce-mbată încă-n viață pe fiii armoniii,

Eu rece le privesc.

Dar a simți gîndirea-mi p-o frunte de fecioară

Că trece cu-orice notă, că harpa-mi o-nfioară

E tot care doresc.

Oh! Să-mi privesc ideea în ea cum se resfrînge,

Că spiritu-i o simte, cum inima-i se strînge

O lacrimă a stoarce;

Cum buza ei se mișcă vrînd a-neca suspinul,

Cum lacrima în ochii-i întunecă seninul,

Spre cer cînd îl întoarce;

Și a simți că simte, și a vedea că vede

Icoana dureroasă ce bardul întrevede

Cînd este inspirat;

Să simț în extaz gîndu-i, s-o simț că contîmplează

Nuanța cea mai mică cînd coarda mea turbează,

Hulind vre un păcat:

Să văz înflorind roza pe crinii fecioriei,

Ca cerul cînd s-aprinde de focul veciniciei

Ce-apune în departe;

Tuleiele pe față-i simțirea cum învie:

Precum p-un lac zefirii înfiorați adie

Și-n mii de unzi împarte;

Să știu că al meu nume, bătut de răutate,

Trăiește-n suvenirea-i ca în eternitate,

Ca-ntr-un azil ceresc;

Să știu că a mea harpă în inimă-i răsună,

Dorința-mi și suspinul se urcă împreună,

Ca-n sînul îngeresc;

Și-n lacrimă-i durerea-mi încet să se privească,

Ca-ntr-o fîntînă sălcii și bolta cea cerească;

Ca într-o mare norii;

Ca dînsa în oglindă; ca lebăda în apă;

Ca-n unda unei gîrle un mal care se sapă;

Ca-n ochii ei amorii; –

Atunci, atunci eu aflu și Cer și Vecinicie;

Atunci mă fură vise pe dulce armonie;

Atunci sunt încîntat;

Atuncea al meu suflet se-nalță în tăcere;

Atuncea a mea coardă din nou mai ia putere;

Atunci sunt strămutat!...