Dar te-am văzut a plînge și-n altă întîmplare,

Dar am văzut că fața-ți își face silă mare

Să poată a zîmbi, –

Ca zori în zile rele de tomni întunecoase;

Ca raza unui soare prin ploi vijelioase

Ce stau a ne izbi.

Și am privit pe chipu-ți ascunsa ta durere

Și mă miram d-atîta tărie și putere,

D-atîtea înfruntări:

Precum privesc botanici o plantă care crește

Cu mii insecte-ntr-însa, și nu se ofilește,

Stă mîndră-n apăsări.

Am admirat natura în oricare-ți mișcare:

Deschis am privit cerul în oricare-ți cătare.

În tot suspinul tău.

Mă adînceam în gînduri: De ce oari bunătatea

E pradă răutății! De ce oari pietatea

E pradă celui rău!

De ce oari frumusețea e pradă lașităței!

De ce oară dreptatea e pradă nedreptăței!

Cine-mi va da cuvînt?

De ce iubirea focu-i tot în dureri resfrînge!

De ce simțirea geme! De ce un înger plînge

Aicea pe pămînt!...

Ș-am așteptat pe gînduri, doar mi s-a da cuvîntul

Urla în vas vaporul! Sufla în pînze vîntul,

Și Dunărea curgea!...

Așa se fierbe omul în gînduri pieritoare;

Așa ne-a purta soarta pe vremea trecătoare

Cît lumea va ținea!