Ce geniu te împinse, om trist, nenorocit,

S-ajungi în astă stîncă unde cocoș nu cîntă,

Și cinele nu latră, și iarna își împlântă

Eterna-i locuință, și vara n-a răzbit?

Fugeai tu oari de lume, sau d-un dușman al tău?

Fugeai de tine însuți, fugeai de nedreptate,

Cătai să afli pacea și sînta libertate

Pe unde încă omul n-a-mpins veninul său?

Cu șoimii și cu vulturi ai vrut a locui?

Cu vîntul care geme, cu fiara ce mugește,

Cu fagi de cînd pămîntul, granit ce nu rodește.

Ți s-a părut mai lesne că poți a viețui?

Mîhnit ai fost, bătrîne, aci cînd te-ai oprit!

Sălbateca natură și stîncă scorboroasă,

Și peșterea ce urlă, și rîpa cea noptoasă

Au dat ecou mai blînd la sufletu-ți rănit,

Decît acele fețe de tot fără amor,

Decît acele inimi răcite în păcate,

Și sufletele-acelea, de patimi fericate,

Ce nu le-ating nimica, nimic nu le mai dor.

În peșterea-ți cea rece pămîntul s-a-ncheiat.

De doi bușteni e ușa de care e închisă,

Și patu-ți, așternutul, e un frunzar de tisă

Mai verde decît vara de car-ești depărtat.

O biblie ș-o cruce e-avutu-ți simbolic:

E Legea și credința. Din bolta cea negrită

Și verde d-umezeală, în vreme cumpănită,

Lovește-o picătură p-un lesped granitic.

E poate din izvorul ce trase Moisi;

E poate picătura ce-n boală-ți te adapă;

Te-adapă cînd e vifor și nu-ți poți căta apă;

Cînd cotropesc troienii și nu mai poți ieși.

E chiar un cronometru secund-a despărți;

Și cade, trist, ca lacrimi din pleopele sclaviei,

Ca orele fatale din mîna veciniciei

Ce omul le privește, dar nu le poate-opri.

D-aci tu poți mai lesne s-asculți pe Domnul tău.

Și acvila, ce-ațintă lumina cea cerească,

Va vîrfuri ce-ating cerul, va munți să locuiască;

Cîmpia-i prea departe de Creatorul său,

Și omu-al cărui cuget trăiește numa-n cer,

Ce fuge de mulțime, cînd încă o iubește,

Și oamenii cu cerul a îi uni voiește,

Își cată un Sinae la sîntu-i minister.

Și Crist se roagă-n munte la Tatăl-Creator.

Profetul află-n munte ce trebui să vestească,

Ce trebuie să crează și ce să nimicească;

Mîntuitorul lumii s-arată în Tabor.

Eu mă unesc cu tine: îmi place să privesc

Aceste vîrfuri albe, mai nalte decît norii,

Pe care schinteiază cîte odată sorii,

Ce din cîmpie-afundă deloc nu se zăresc!

Îmi place s-ascult rîul mugind într-un abis;

Îmi place-a privi brazii în formi de piramide,

Moliftul și cu tisa, ce malurile-nchide,

Ca tari cetăți în aer, spre cer numai deschis!

Îmi place s-ascult vîntul tunînd din mal în mal,

Îmi place să văz capra sărind din piatră-n piatră,

Îmi place s-aprinz zeada ¹³  pe o întinsă vatră

Și cerbul p-o sprînceană să-l văz fără rival.

Să stau la obîrșia gîrliții de cristal,

Mai rece decît gheața, și-n unda-i cea măruntă,

Să văz suind un păstrov și lostrița căruntă,

Mai iuți decît săgeata, pe piatra de metal.

S-ascult la paseri triste ce noaptea se deștept;

S-ascult tempeste ¹⁴  negre departe-ntărîtate,

Și prăvălind copacii, torente-nfuriate,

Și văile să urle de un potop ce-aștept.

Și trăsnete în cremeni izbind neîncetat

Să împle tot eterul de aburi de pucioasă,

Să surpe în prăpăstii o stîncă scorboroasă,

Să zbiere pe ea ursul de groază spăimîntat.

Și liniștit în mine, cînd preajma văz turbînd;

Mai liniștit, mai pacinic decît într-o cetate,

În care mii de condici și clase separate

Îmi spun că este pace, cînd tot eu văz gemînd.

Îmi place să-mi las gîndul să zboare neoprit,

Ca acvila măreață cînd stă o vijelie,

Ce-și ia-n eter avîntul, cătînd cu bucurie

în strălucitul soare din cerul limpezit.

Îmi place să-mi las gîndul să zboare nencetat,

Să zboare peste lume, s-absoarbă-n veci în sine

O faptă rea sau bună, s-o tragă toată-n mine,

Ca soarele bînd roua ce noaptea a vărsat.

Îmi place s-afund gîndu-n al timpului noian,

Al vremilor trecute, al celor ce-or să vie,

Și-n ele să renască ca într-o mare vie,

Cum spun că renasc vulturi în ape din Iordan.

Eu aș dori cu tine aci să viețuiesc,

Să-mpărtășesc cu tine și gîndul și vorbirea, –

Ast dar cu care cerul dotează omenirea,

Și care anticriștii pe buze ni-l zdrobesc.

Dar nu te văz, bătrîne! Tu poate c-ai pierit

Sub gheara vrunei fiare, cătînd cu ea-mpreună

Vro rădăcină moale, vro coaj-oricum mai bună

Ca să-ți rechemi puterea ce te-a fi părăsit.

Sau poate c-a fost timpul să vezi pe Dumnezeu

În față, căci eu aflu ca iarna că albiseși,

Și tremurai ca frunza, la schit cînd te iviseși,

Ca să-ți mai ceri tămîie; – ca moartea-erai de greu.

Oricum, ermit ferice, de încă ești p-aci,

Eu strig și-ți doresc pace; iar d-ai ajuns cu bine

În corul cel de îngeri, mă trage și pe mine,

Mă trage, căci e timpul a nu mă mai munci.