Vedeți colo p-o piatră, în dos-unui oltar ¹⁶ ,
O fată-ngenucheată cu mîini prea rugătoare,
Cu fruntea către ceruri, cu fiarele-n picioare,
Tremurîndu-i buza și plîngînd amar.

Vedeți cît e de slabă și cît e de frumoasă!

Ce galbenă albeață, și talia ei trasă

Poți s-o coprinzi în mîini!

Vedeți cea buclă neagră pe sîn cum îi undează î

Vedeți ce geană creață și cum se-mpreunează

Cu-a ei sprincene lini!

Vedeți ce ochi vii, negri, și focul ce-au în ei!

Vedeți ce gură mică și ce trăsuri plăcute,

Ce veștede s-arată! Pare c-ar fi trecute;

Cine-ar putea spune care e vîrsta ei?

Vedeți cum stă din geană-i o lacrimă să pice!

Auzi!... abia s-aude cuvintele ce zice;

Oh! stați s-o ascultăm!

„De ce nu asculți, Doamne, și la a mea durere?

De ce nouă, țiganii, nu dai tu mîngîiere

Cînd ție ne rugăm?

Nu suntem și noi oameni ca ceilalți ce-ai făcut?

Nu suntem și noi oare făptura mîinii tale?

De ce ne zice, crudul, ființe ale sale,

Spune că noi suntem lucruri de vîndut!

Ce-oi fi greșit eu, Doamne, de sunt acum în fiare?

Căci am iubit o dată, au drept să mă omoare?

Dar ei de ce iubesc?

De nu-mi este iertată iubirea, – ce mi-ai dat-o?

De vatămă simțirea-mi, – de ce nu mi-ai luat-o?

Ce-i lași de mă muncesc?

Cînd aști stăpîni la care ai vrut a ne-arunca

Intră-n lăcașu-ți, Doamne, ca ție să se-nchine,

Le-aduci tu oare-aminte că asta nu e bine?

Chinul ce ne face, nu e voia ta?

Ce! pentru noi, țiganii, tu n-ai făcut nimica?

In loc s-avem speranța, noi n-avem decît frica?

În loc a ne iubi,

Ne osîndești, stăpîne, ca să trăim în ură?

Așa ți-e-voia, Doamne? E dreapt-astă măsură

La alții a robi?

Și cum am putea, Doamne, noi legea-ți să ținem

Iubirea și speranța, și milă, rugi, credința,

Ne sunt oprite toate! Ne iei și chiar voința!

Poți da îndatorire cînd drepturi nu avem?”

Ofta și vărsa lacrimi, săraca biată fată!

Grăbea să meargă iute cînd o chema s-o bată,

Dar n-avea nici un spor;

Căci fiarele-i sunt scurte, nu putea să alerge!

Oh, ascultați, sărmana! O ceartă! cere verge!

O bat de o omor.