Feriți-vă, fetițe, ca doar de-ți scăpa voi

De grelele blesteme astor nenorocite

Ființe asuprite ș-atît de chinuite,

Împrotiv-acelui ce trăiește-n noi!

Vai de legiuitorul ce le nimicnicește!

Vai de nenorocitul care le chinuiește

Cu dreptul de stăpîn!

Cristos Mântuitorul, cum spune-a noastră lege,

Cînd va veni al doilea, oari cum își va alege

Creștinul din păgîn?

El, drage, poruncește ca noi să fim toți frați;

El a adus iubire, blîndețe, caritate,

Credința-n răsplătire și dulce libertate,

Care le-o hrăpește acești nerușinați!

Fiara apucă prada și-ndat-o și sfîșie;

Creștinul, cînd ia robul, măsoar-a lui mînie:

'L omoară-ncet, încet.

Adună instrumenturi găsite în turbare,

I le aplică rece, dar nu va să-l omoare:

Va a-l privi schelet!

Gîndiți la copilița ce răii chinuiesc,

Ce n-a gustat, sărmana, plăcerile vieții; –

Se trece în robie, și floarea tinereții

Sub bicele de scorpii aști cruzi ce veștejesc

Gîndiți la ea, săraca! Gîndiți că este smulsă

Din brațul unei mume, spre-a fi etern expusă

S-o bată cine-o vrea!

Prin curtea-vă de grajduri, în pulbere, să zacă

Fără părinți sau rude. – Flămîndă, n-o îmbracă,

Nu I-e milă de ea.

Ea nu are speranță a se căsători;

Să aibă soț odată, să fie și ea mumă! –

Nu, fetițe, nu rîdeți; nu vi să pară glumă

Soarta-i ce n-o iartă pînă va muri!

Ș-atunci cînd interesul va s-o căsătorească,

Ea știe că durerea-i mai mult înc-o să crească;

Atuncea va simți

Ș-a soțului robie, ș-a fiilor ce-or naște:

O! cît plînge țiganca cînd vede că pășaște

Copilul ce hrăni!

Pe ea o fac să creadă că este de alt soi;

Să nu spere nimica, nimic pe astă lume;

Etern să se roșească de ea, de al său nume;

Bînd a sale lacrimi, goală în gunoi.

De-i este frig sau foame, ei o încarc de fiare,

Îi dau fărîmi de pîne călcate în picioare

D-al slugilor rîndaș! –

Oh, Doamne!

Fă stăpînii, fă-i, fă-i să se gîndească

Că ei sunt frați cu robii! și c-or să se unească în sîntul tău locaș!