Precum, la o numire, o umbră trecătoare

În ochiul fantaziei s-arată, licurează,

Și gîndul de pe dînsa aleargă un minut,

Eu crez că aste rînduri, ce scriu în strămutare,

Rostite d-al tău timbru, ce morții înviază,

Or să mă cheme-n minte-ți, de unde-oi fi pierdut.

Căci, crede, că poetul, cînd sufletu-i dictează,

Imagina își lasă pe fața ce-a-mnegrit:

Lectorul cînd o vede, atunci ea înviază

Și vine, ca fantasmă, deloc ce l-a numit.