De este templu-n care trufaș-arhitectură

Se urcă pe coloane d-adîncă săpătură,

Se-ntinde pe sub boite ce timpul a lustrat,

Și unde-nscrie ruga antica-i maiestate;

Și plînsul și tămîia, adînca pietate

Locașul și-a-nsemnat;

Aicea unde-artiștii, peneluri înzeite,

Cobor Dumnezeirea pe lemne vechi sfințite

Și dau icoanei graiul din placa lor ieșind;

Aici unde se-nalță măreața poezie

Din mii de guri vergine pe dulce melodie

Ș-eco o poartă iară pe marmuri reci șoptind,

Poetul se strămută! îi rîde serafimii,

Străluce zeitatea, amerinț herovimii

Și capul său s-aprinde d-un foc dumnezeiesc! –

Bogații își pun ochii pe candeli aurite,

P-o cruce numai pietre, icoane-mpodobite,

Ș-un preț le hotărăsc.

Cînd sună în iteatruri orchestre zgomotate,

Și-n loji, ovale șiruri, prin lustruri luminate,

Se-mplînt pe albe sînuri zambile, amarant,

Cînd tremură în spasmuri arcușul pe vioară;

Cînd flaotul sloboade suspinuri ce-nfioară;

Cînd trîmbița vibrează; fanfarele ne salt;

Cînd răpide semnalul oprește armonia,

Perdeaua se ardică și vine istoria,

Și veacuri mai uitate le-ntoarce înapoi;

Cînd scena unei crime, virtuți încet ne fură,

Ne-amestecă cu-Edipii, cu Bruții ce conjură

Și ei renasc în noi, –

Ah! Arta pe poetul ca farmec îl învinge!

Cu Bruții el turbează, cu Iocasta plînge,

Și inima-i se împle de rane, de balsami; –

Bogatul, însă, prețul intrării socotește.

Este poetul cînd arta îl uimește!

Sărac este bogatul cu sacii lui de bani!