Etern tot delăsată să stea citera ta!

Zefirii primăverei, a dragostei zîmbire,

Cîntarea filomilei, a viselor uimire

Nu va mai imita?

Sfîrșitu-s-a amorul, sau danțul s-a desprins?

Pierit-au oari păstorii, a răgușit oari cucul,

În dealuri, în dumbrave nu circulează sucul,

Sau focul tău s-a stins?

S-au veștejit oari timpii, răstimpii a-ncetat?

Nu mai suspină frunza, sau nu mai geme rîul?

Nu plînge rîndurica, nu murmură pîrîul?

Ce! firea s-a surpat?

Ce! Acvila Daciei va sta fără Tirteu?

Ce! Teocrit adoarme? Durerea nu-l mai doare?

Plăcerea nu-i mai place? Schinteia cîntătoare

S-a-ntors la Dumnezeu?

Ce! Ai luat cu totul simțirile lumești?

Apusul, răsăritul, natura nu-ți zîmbește?

Cereasca armonie Apolon nu-ți șoptește

Cînd stai de te gîndești?

Ca harpă-eoliană, dai drumul a zbura

Cîte-un acord în aer; și cînd întreb de unde,

De unde vine-ast sunet? – Deloc mîna-ți s-ascunde.

Mă las-a mă mira...

Însă în darn s-ascunde, e sunet ce-nțeleg,

E de citeră veche, – dă sunete curate;

Nu e citeră nouă cu tonuri îngînate

Ce nu poci să le-aleg.

E Muza chiar aceea ce a creat p-a mea,

Pe care-am ascultat-o-n a mea copilărie;

Ce i-am rostit cîntarea în toată-a mea junie,

Căci prea mult îmi plăcea.

Îi recunosc preludul care d-atîtea ori

M-a legănat pe vise, mi-a. Alinat durerea,

Mi-a reîntors epoce sfințite de plăcerea

În brațele d-amori;

Îi recunosc acordul ca prin instinct firesc:

Precum cunoaște-albina o floare priincioasă;

Precum cunosc cocorii o climă călduroasă

În care viețuiesc;

Precum, cunoaște cerbul izvorul d-unde bea;

Precum cunoaște orbul o rază ce-ncălzește;

Precum cunoaște pruncul pe muma ce îl crește

Cînd îi e dor de ea;

Precum o turmă simte un fluier de păstor,

Precum păstorul simte un bucium sus pe munte;

Precum, dormind iubitul, ghicește p-a sa frunte

Un sărutat d-amor.