Ca floare neumbrită sub cerul arzător,

Femeie nencălzită de tînărul amor,

Copii pe care muma deloc n-a mîngîiat,

Așa poporul care trecutul și-a uitat

Se uită împrejuru-i și vede tot străin,

Își pierde conștiința și se îndură-n chin;

Că-n lipsă de iubire și-n veci în traiul rău,

Omul devine fiară, uitînd și Dumnezeu,

Și țară, și familii, uitînd și chiar pe el.

Uitarea-i neștiință; neștiind nu poți iubi,

Și neiubind nu aperi; nu te-aperi, nu vei fi.