De la Mihai încoace în darn ai luminat

Mărețe Soare, Țara! În darn ai revărsat

A ta căldură dulce p-ast roditor pămînt!

Se văietau părinții, clipeau cîte-un moment,

Dar demonul urgiei cerul de tot bloca

Și răul, în largi unde, pe patrie vărsa.

Manaful fără frică se năpustea turbat,

Neamțul, vrăjmașul Romei, de foame leșinat,

Grec, țaru anticristul rupea, nepedepsiți,

Și Țară ș-individe, de libertăți lipsiți.

Pe sclav în jefuire lesne îl poți mîna.

Să prade și s-omoare, dar îns-a apăra

Onoarea lui și țara, un sclav nu va putea;

Și sclav era românul cînd altu îl bătea.

Bunul fugea din țară; și fiii ei, rebeli,

Îi speculau onoarea la pețitori vicleni.

Sunt timpi cînd nu mai poate nici chiar Mihai cel Brav!

Căci Patrie nu este unde poporu-i sclav!

Dar vine o idee ce popolii adopt,

Un Lazăr și un Tudor, un patruzeci și opt

Lucește ca un fulger în neamul adormit,

Deșteaptă letargia, și iată-l mîntuit.

Idolul ce pierise, Patria, e pe cer;

Și cultul ei, în inimi, printr-un divin mister,

Revarsă în torente credință și amor,

Din ceptici vin fanatici; pentru ea se omor.

Zambila deodată o vezi a învoita

Cînd raza ta cea dulce spre dînsa va căta.