Maria cea bălaie,

Frumoasa din Bezdat,

Iubea pe Niculae

Și vrea să-l ia bărbat.

Părinții o simțise

Că ea cam des pierea,

Și-n crîng o cam oprise

D-a merge la vițea.

Zburdalnica copilă,

Cînd vitele intra,

Îi da cu multă milă

Pupatul ce-i păstra.

Dar însă biata fată

Nu vru a mai răbda;

Bunichii ei s-arată

Și-ncepe-a se preda:

„Ah! Bună bătrînică,

Pe Niculae iubesc;

De maica-mi este frică,

Și-aș vrea să-l întîlnesc.

Eu știu că tu ești bună

Și nu știi vicleșug;

Să mi-l aduci pe lună,

Ai tu vrun meșteșug?”

„Și ce fel? astea toate

Din inimă le zici?

Taci, fiică! nu se poate:

Tu vorbele îți strici.”

„Degeaba, bătrînică,

Eu nu poci să-l urăsc,

Fă-mi măcar orice frică,

Eu tot o să-l iubesc.”

„Cu el nu te asameni

în orice chip măcar:

Ești fată tu de oameni,

Și el, un prost văcar.”

„Mă rog, de Niculae

Tu astfel nu-mi vorbi;

Chiar turcii să mă taie,

Eu tot îl voi iubi.”

„Așa o fi, fetiță;

Dar el e prea sărac

Și e de proastă viță,

Măcar că ți-e pă plac.”

„Ei bine, eu la tine

Acuma nu-l mai cer;

Mai rabd cum poci în mine

Și-l cer eu de la cer.

Aștept la Bobotează,

Cînd cerul e deschis,

Și Domnu-o să mă crează

Ș-o să mi-l dea în vis.”