„Cînd mă născui în lume, murise al meu tată ;

Căci mult el se luptase cu iasma încruntată

    Ce-i zice Sărăcia !

El locuia cu dînsa din frageda-i junie ;

Și s-a luptat, sărmanul, cu multă bărbăție ;

    Dar, vai ! l-a-nvins pustia !

Bătrîn de june încă, iertatul meu părinte

Cătă la cer și zise : — «Oh ! Fie-ți milă, sfinte,

    De bietul muncitor !»

Atunci veni la dînsul trimisul ce desface

Și-i zise : «Ia-ți iertarea : ești liber ; du-te-n pace

    La bunu-ți Creator !»

Și biata maică-atuncea, în lacrimi și sudoare,

Cu mine-nsărcinată, privea la el cum moare.

    Apoi groapa-i săpă...

Fără nimic de hrană rămase-n văduvie,

Și nu putea să lupte cu iasma Sărăcie,

    Ce și mai rău turbă...

Puțin după aceasta, în ziua sorocită,

Prin munci m-aduse-n lume, flămîndă, părăsită,

    Săraca măiculiță !

Plîngea pe două paie pe care mă născuse ;

Căci n-avea fașe, mica ; acum întîi făcuse ;

    N-avea nici cîrpuliță !

Apoi vărsa ea lacrimi cu mult și mai amare,

Văzînd că-i seacă pieptul, că n-are demîncare,

    Văzînd că n-ajungea

Căldura răsuflării ș-a sînului de mumă

Să ție, să-ncălzească un șubred prunc de spumă,

    Un prunc ce tot plîngea.

Amorul mamei însă hrănește și-ncălzește,

Și biata măiculiță, cu doru-i, izbutește

    Din viață-i să-mi dea viață.

Lucrînd, și zi, și noapte, și vara pe greu soare,

Și fără foc pe iarnă cînd firea toată moare,

    Cînd toată firea-ngheață,

Ea n-avea altă grijă decît să mă ferească

De tot ce doare-n viață, să poată să mă crească,

    Să poată a-mi zîmbi.

Creșteam și-mi mergea binesub dulcea-i îngrijire,

Rîdea cînd ziceam : mamă ! la-ntîia mea vorbire,

    Văzîndu-m-a păși.

Cum a putut, săraca, m-a dat apoi la carte.

O ! cîtă bucurie avea cînd, de departe,

    Vedea că viu acasă

Cu cămăsuța albă, cu căciulița neagră,

Cu carte-n subțioară !... avea ea lumea-ntreagă

Cînd mă vedea la masă.

Apoi mai trecu timpul și mă făcui mai mare.

O ! cîtă bucurie și cît lucram de tare

    Ca să produc ceva !

Gîndeam adesea-n sine-mi : «Eu sunt voinic acuma

Și, o, ce fericire ! oi să-mi hrănesc eu muma !...

    Ea nu va mai lucra !»

Dar viața-i se scursese în vreme prea puțină...

Acel care privește din cer p-ăl de suspină

    Chemă pe a mea maică.

Zîmbind, p-a mele brațe s-opri a ei suflare,

Și, dîndu-mi, prin cătare-i, o binecuvîntare,

    Se duse l-al meu taică.

Cînd am băgat-o-n groapa de brațul meu săpată

Ș-am dat pe ea pămîntul... oh, Maică Preacurată !

    Tu știi cît am jelit !...

Acum, în lume singur, trăiam fără simțire,

Nutrindu-mă cu lacrimi, cu trista suvenire

    A maicei ce-am iubit.

Prin negura vieții zării eu o lumină :

În drumu-mi singuratic, o fiică orfelină

    Trimise Providența.

O ! Roua primăverii, ninsoarea afînată

Nu poate fi ca dînsa, ca dînsa de curată !...

    Mi-am pus în ea credința.

Dup-o țintire, ochii în jos ni se lăsară

Și sufletele noastre de loc se-mbrățișară ;

    D-atuncea ne-am unit.

Nu, cerul niciodată, în sînta-i veselie,

Nu are strămutare, mai mare bucurie

    De ceea ce-am simțit !

Eu îi ziceam adesea, sorbind a ei suflare :

— «Vezi lumea asta, dragă? oricît e ea de mare,

    De noi este străină ;

Pe nimeni nu îl doare, și nimănui, nu-i pasă

De ne-o fi rău sau bine... Vin', vin', să facem casă,

    Sărman și orfelină.

Stingheră turturică prin crînguri rătăcită !

Îți voi clădi eu cuibul în care-i fi ferită

    De frig și vijelii.

Voi alerga eu, dragă, ca să-ți aduc de hrană,

Îți voi aduce toate : îți voi aduce mană —

    Vom fi în veselii.»

Și-mi răspundea copila : — «Și eu, cu sîrguință,

În lipsa ta, voi face ce-o sta-n a mea putință,

    Ce trebuință cere.

Și cînd te vei întoarce, ți-oi da îmbrățișare,

Voi fi cu îngrijire, ți-oi face demîncare,

    Voi fi l-a ta plăcere.»

Munceam eu cît și patru, și făr-a face gură :

Și cînd veneam din muncă, găseam în bătătură

    Pe îngerașul meu !

Oh ! ce plăcere, Doamne! cînd într-o zi mi-arată

Că am plecat pe drumul de a mă face tată !

    Mărite Dumnezeu !

Eu mă topeam cu ziua de multă nerăbdare.

Gîndeam ca ce dulcețuri să-i dau eu demîncare,

    Ce poate să poftească.

Dar ea, mai înțeleaptă, venea pe lîngă mine

Și îmi zicea să strîngem pentru acel ce vine —

    Spunea cum a să-l crească.

Era aproape ora ce-atîta așteptam,

Cînd o schimbare-n țară, ce noi nu o visasem,

    Începe-a se vesti :

S-adaogă iobaciul ! s-adaogă la clacă,

S-adaogă cît Omul nu poate să mai facă,

    Nu poate dăini :

— «Noi n-avem decît brațul ; dar brațul este-al nostru !

Noi nu putem să-l spargem în veci în lucrul vostru,

    Să mai scădeți ceva !...»

Strigară muncitorii din satele vecine

Dar iată că oștire a stăpînirii vine

    Și-ncepe a lega !...

O ! cum ai să mai tremuri, dreptate omenească,

Cînd va veni odată Dreptatea cea cerească,

    Puternica Dreptate! —

Este un vis d-acilea pe care nu-l țiu minte ;

Știu că m-au dus la ocnă și nu mi-au dat cuvinte...

    Ce crudă răudate.

Și ce înverșunare ! — Peste puține zile

Zări draga-mi soție ce se-nălța prin grile.

    Țipă cînd mă văzu !

Ea mai veni odată, veni și altă dată ;

Da-i tremura genunchii, era însărcinată...

    Săraca ! o bătu...

D-atunci n-am mai văzut-o !... Părinte, dulce taică !

Spție mult iubită ! O, scumpă a mea maică !

    Fiu încă fără nume !

Ce ! voi, voi sunteți colo, sus colo-n a lumină ?

Voi sunteți cea grămadă cu faț-atît de lină ?

    Voi sunteți p-aia lume ?

Nu mă lăsați, o, drage ! nu, nu fugiți de mine !

Se sparg a' mele lanțuri ; v-ajung... ajung la bine.

    L-al nostru Creator !...

O clipă, și nu-mi pasă de loc de a lor silă !

Oh !... iat-o vine ! ! vine ! ! — O, Doamne ! fie-ți milă

    De bietul muncitor !”