„Noi începusem drumul și mergeam spre apus.
Se-nchise răsăritul, și numa cîte-o rază,
Slabă și tremurîndă, se întorcea să vază
O urmă ce lăsase soarele ce s-a dus.

Munți de rubin, unde monarhul s-ascunsese

Ca să privească luna, în preajmă-le-ntinsese

Doi întinși oceani

De purpură și flăcări, unde plutea mulțimea

Ostroavelor de aur. În urmă-albea desimea

De aburi în troiani.

Luna,-n convoi de stele, se înălța p-un cer

Albastru, sfiicioasă, ca un monarh fecioară

Cînd priimește sceptrul ce îi încredințară;

Astfel venea Diana să ia un emisfer.

Gonea încet din urmă umbrele rătăcite

Care-și căta azilul pe sub văi zugrăvite

Cu felurimi de flori,

Unde juca zefirii. Mirosea universul.

Privighetoarea nopții-și dregea subt frunză viersul.

Plăcerea da fiori,

Cînd pasările zilei p-a nopții deșteptau;

Cînd se-ntrecea poștașii în fuga cea mai mare;

Cînd munții și colnicii fugeau în urmă tare

Și cînd strigări în coruri pădurea spăimîntau,

Zîna-mi fugea-nainte, eu fugeam dupe dînsa;

Izbea d-a dreptu-n mine răsufletul dintr-însa.

De ce-ntîi să mă mir!

Ea-și întorcea adesea capul să mă privească:

Părea că este-o nimfă, o nimfă cîmpenească,

Gonită de-un satir!