Fie neam oricît de mare,

Fie neamț, francez, englez,

Neam mai mîndru și mai tare

Ca românul eu nu crez.

Neamu-n care naște-oricine

Pe acela va iubi!

Ești român? voi fi cu tine;

Că-s român, și-n veci voi fi.

Las’ să-mi cînte muscălimea

Mine, urșii, gheața lor;

Las’ să-și laude nemțimea

Rinul și acel Tirol;

Spuie-și Francia avuția,

Grecii cerul zîmbitor,

Englitera industria;

Sunt român, român să mor.

Dulce cer c-al țării mele,

Veseli munți și vin hrănit,

Mai livezi, mai holde grele,

Mai fetițe de iubit,

Zică cine orice-o zice,

P-altă țară n-om găsi!

Dați-mi, dați a ei colnice,

Că-s român pîn-oi muri!

Țara mea din baltă-n munte

Se răsfață-n avuții.

Brazii verzi îi rîd pe frunte,

Istru-i cară bogății.

Rîuri, gîrle, ca cosițe,

Plete, plete se cobor

Pînă-n poale-i, în lungi vițe;

Lîngă ele voi să mor.

Țara mea vestită-n lupte,

Armele deloc n-o mint;

Pe gîrli, malurile-i rupte,

Curge aur și argint.

Flota-i ar umplea Euxinul

Spre Colhide, pe Bosfor!

Bateți, bateți-i tocsinul1!

Apărînd-o voi să mor!