Gemea poporu-n curtea palatului Dreptății. –

Era o zi de august și gura răutății

Scrîșnea, se schidolea

Voind să fete moartea. Sclipea-ntre dinți mînia,

Plîngea, rînjea schidoală, dar nu ieșea, pustia,

Căci legea o oprea.

O sală larg întinsă și-n roșu îmbrăcată

Își resfrîngea coloarea prin raza sîngerată,

Coloarea de tartar,

Pe searbedele fețe, bătrîne și zbîrcite,

Plecate către piepturi, cu frunțile-ncrețite

Țintind un act barbar.

P-un jeț ascuns sta unul de a-nsemnat păcatul

Pe-a inimii icoană: buhav, c-un odhi, spurcatul,

Rînjea rînjit uscat.

Cu cap de cucuvaie, cu gheare mituite,

Cu ochiul tras în sticle, în sticle îndoite,

Chiora pe vinovat.

Dup-amuțirea lungă citiră, mai citiră,

Își mai cătară-n barbă, gîndiră, mai șoptiră, –

Se scoal-ăl însemnat

Și-ncepe să vorbească: „Boieri! Eu zic să moară,

Să moară vinovatul; căci moartea înfioară

Și trebui pilde-n stat.

Gîndiți c-avem și suflet! să facem răzbunare:

O cere omorîtul; o cere-n gura mare;

O cere din mormînt.

Pedeapsa o dă legea ca să se corecteze

Acel ce face crima, — ca să se îndrepteze. –

Eu nu vorbesc în vînt. –

Eu nu sum de părerea acelui Becaria;

Eu știu ce se cuvine; nu-mi place flecăria

Lui domnul Monteschiu,

Lamartine, Hugo, șaizeci dintr-o societate:

De-mi scapă-omorîtorul, eu voi, după dreptate,

Să-l osîndesc în fiu.”