O, iartă-mi îndrăzneala, sublima mea ființă!

De chem iubitu-ți nume p-ast loc ce-ai părăsit,

E singura-ndulcire la cruda-mi suferință;

E balsam ce alină un piept prea obosit.

În toată întristarea-mi, de n-aș avea icoana

Ce lași tu după tine-n ast suflet dureros,

Ce altă mîngîiere mi-ar ușura povara

Ce-atît de greu m-apasă pe globul cel spinos?

Viața mi-e întreagă în astă suvenire

Ce vine ca speranța s-oprească-al meu suspin;

Vederea umbrei tale mi-e dată moștenire,

Și nu rostesc alt nume cînd cerului mă-nchin.

Să văz cu nepăsare aceste sfinte locuri,

În care fui odată atît de fericit!

Să nu mai simț fioare, gîndind l-acele jocuri,

Ce-n brațele naturii cu ea am săvîrșit!

Să viu pe aste maluri, să văd 'astă dumbravă,

Să calc aste colnice fără a-mi repeta

Plăcerile d-atuncea, ș-a uitării-otravă

În inimă-mi s-o facă a nu mai palpita?

Aceste sacre-nscripții ce timpul adîncează

În coaja noduroasă copacilor ce cresc,

Ce ore de viață, d-amor înfățișează,

Să fiu strein de ele? Să nu mai le citesc?

Să nu mai țiu eu minte acele nopți de vară,

Pe cînd, cu ea-mpreună, ast lac îl ocoleam;

Cînd, făr-a prinde veste, gîndind că-i de cu seară,

Vedeam că iese ziua și nu ne mai trezeam?

Să uit, cînd rătăcită, cu frica-n cătătură-i,

Din brațele-unei mume, în brațe-mi s-arunca?

Cînd sînul ei pă pieptu-mi și gura mea în gură-i

Uita și datoria și chiar ființa sa?

Să nu adun în patu-mi, și plin de nerăbdare

Să iau aceste rînduri cu lacrămi a uda?

Ființa-mi cea mai scumpă să cază în uitare?

Să nu am mîngîierea măcar a o cînta?

Nu, spirt al vieții mele; num-astă suvenire

Îmi poate-ndulci viața din care tu scăpași.

Mai fie dar cu mine și pînă la unire,

Cînd, lepădînd povara-mi, voi fi-n al tău lăcaș.

Acolo, împreună, scăpați din astă-urgie,

Vom fi etern în pace; d-acolo ne-om ruga

Eternului părinte să nu se mai mînie,

Să nu mai hotărască în lume a ne-arunca.